joi, 1 decembrie 2016

Charles Bukowski - Cea mai frumoasă femeie din oraș și alte povestiri

Ați auzit de Bukowski? Dacă nu, probabil aveți tendința, ținând cont de titlu, să credeți că avem de-a face cu povestiri romantice, ceva suav care să delecteze cititorul sensibil. Bineînțeles că eu am auzit de Bukowski și chiar i-am citit patru romane înainte de a mă apuca de această carte. Și cu toate astea povestirile din prezentul volum mi s-au părut destul de aspre, chiar dure. Mai grele decât scrierile japonezului Ryu Murakami, ori ale cubanezului Pedro Juan Gutierrez. Unele povești au fost greu digerabile. Prea multă vomă, prea multe perversiuni (unele grele rău!), prea mult sânge, prea multă mizerie. Dar au fost și povestiri frumoase, ca de pildă cea a bărbatului pe care soția lui, o vrăjitoare, îl reduce la o înălțime de 15 centimetri. De ce credeți că face asta? Mai avem o poveste interesantă, numită "Necazuri cu o baterie", unde în prima parte personajului i se strică bateria de la mașină, o lasă la un service, iar până se încarcă merge la o prostituată cu care și-o trage în prezența fratelui ei. A doua parte a povestirii este despre Președinte, care este răpit și transpus în corpul altui bărbat, în timp ce în corpul lui ajunge Hitler, care e noul președinte USA. Da, năstrușnic acest bețiv scriitor pervers. Să nu mai spunem că în fiecare poveste cineva trebuie să bea foarte mult vin, doar ne aflăm în California, unde vinul este chiar excelent. Am băut și eu un vin californian deosebit. 60 de lei sticla de 3/4 în Cora. Citiți-l pe Bukowski doar dacă aveți nervii tari și vă place literatura gen Bacovia, dar combinată cu mult sex. În opinia mea, în ceea ce-l privește pe Bukowski, povestirile sunt mai slabe decât romanele.

                                  252 pagini, Editura RAO, Stele Nopți și Zile Blog: 2
                                        (stele: 5-excepțională; 4-foarte bună; 3-bună; 2-așa și așa; 1-slabă; 0-proastă)

miercuri, 23 noiembrie 2016

Momente

Ați auzit de Russell Westbrook? Nu e departe de a egala recordul lui Oscar Robertson din sezonul '61-'62, triple double media unui întreg sezon. Am urmărit 12 partide de NBA în ultimele 3 săptămâni. Se greșește atunci când se spune că nu mai e basket ca pe vremuri. Sunt câțiva jucători în prezent cu nimic mai prejos decât Michael Jordan. E bine, Eufrosin, că scriu despre basket? Spuneai că scriu rar. Pot scrie zilnic despre meciurile pe care le văd.

...ori despre jocurile de PS4 pe care le termin. Am terminat recent Heavy rain. Și chiar de două ori, pentru că jocul are 14 finaluri posibile. Prima oară a murit fata și mi-a părut rău de ea, mai ales că în joc poți să-i vezi țâțele și curul. A doua oară am ajuns la cel mai fericit final posibil.

M-a înscris unchiu la cor. Fără voia mea. Ca pe vremea UTC-ului. Corul celor luați cu arcanul. Ne pregătim pentru Crăciun și Ziua Națională. Cântăm "O ce veste minunată" și "Deșteaptă-te române!". Stau lângă unchiu și cântam amândoi. Eu cânt mai bisericește, iar unchiu se cacă pe el de râs. Pleacă de lângă mine ca să nu-l ia la ochi profesoara. De altfel e un om venerabil, de fapt aproape un bătrân venerabil, însă situația îl face să se comporte ca un copil. Râd și eu, iar la imnul țării îmi șterg lacrimile de atâta râs. Îi dau sms nevestei să ia copilul de la grădiniță, îi spun că mai întârzii. Avem repetiție aproape în fiecare seară. Astăzi am ajuns transpirat acasă și m-am băgat direct la duș. Nevasta mi-a reproșat: "Da, ești la repetiții la cor, văd că te speli când ajungi acasă. Pe cine ai? Ce colegă?".

Mănânc cu Machiavelli la KFC. A doua oară într-o săptămână. În rest ține regim cu ceai de busuioc și alte plante culese chiar de el, de pe dealurile ce împrejmuiesc moșia familiei. Când nu are ceai vine la birou cu suc de mere la cutie de 3 litri, cumpărat direct de la fabrica din Râureni. Doar 10 lei. "Gustă și tu, grasule!". Săptămâna trecută mi-a adus o sticlă de vin roșu din Basarabia. Acum mănâncă la KFC un bucket plin cu strips și încă două mini baghete cu pui. Plus cartofi prăjiți și suc carbogazos. L-am întrebat pe YO3 dacă ar vrea să mănânce la KFC. Mi-a răspuns: "Dar eu ce am să nu mănânc la KFC?". Chiar își dorește, pentru că nu a mâncat niciodată.

In week end am fost să văd Marea Neagră. La întoarcere pe autostradă se făcuse cam ora 23. Am oprit la un Petrom, iar ei au promoția aia mișto la tigăi Domo, Made in Italy. Teflon. Cine la ora aia ar intra într-o benzinărie pe autostradă să cumpere o tigaie de 28? Eu!

duminică, 13 noiembrie 2016

Ngugi wa Thiong'o - Râul care ne desparte

Sunteți femeie? V-ar plăcea să vă taie cineva clitorisul sau bucăți din labii? V-ar plăcea să vă coasă cineva vulva? Până să citesc prezenta carte scrisă de acest cunoscut autor cu nume imposibil de pronunțat, eu nu auzisem despre circumcizia la femei, sau mutilarea genitală la femei, așa cum este numită de wikipedia. Cât de înapoiați sunt acești africani și cât de înapoiate sunt obiceiurile lor. Râul care ne desparte, râul care desparte vechii adepți ai tribului de noii adepți care îmbrățișează credința omului alb. O carte scrisă simplu despre o lume depărtată de civilizație, o lume pe care omul alb încearcă să o civilizeze și apoi să o cucerească și subjuge. Din punctul meu de vedere autorul nu a fost capabil să-mi provoace trăiri intense, am citit totul ca pe o lecție de istorie, nu am fost implicat emoțional ca de pildă într-o altă lectură africană ce mi-a plăcut nespus, "O lume se destramă". Scrierea este în cea mai mare parte monotonă și previzibilă. Nu mi-a plăcut foarte mult nici de Waiyaki, principalul protagonist, care parca își acceptă destinul ca baciul nostru din Miorița. A scris mult și interesant despre această carte, Ema Cojocaru. Citiți aici. Din punctul meu de vedere este un roman mediocru.

                               182 pagini, Editura Polirom, Stele Nopți și Zile Blog: 2
                                         (stele: 5-excepțională; 4-foarte bună; 3-bună; 2-așa și așa; 1-slabă; 0-proastă)

luni, 31 octombrie 2016

Prăjitura Nicoleta

Dacă în timpul liber doriți să vă enervați și să faceți multă mizerie prin bucătărie, atunci încercați rețeta de mai jos. La sfârșit veți avea și satisfacție, desigur, însă sfatul meu este să nu vă apucați de această prăjitură decât dacă sunteți împătimiți pricepuți ai gătitului. Într-o zi eram la birou și colegul meu, Alex, îmi oferă o prăjitură. Mi s-a părut foarte bună, l-am întrebat cine a făcut-o și mi-a zis că maică'sa. Mama lui lucrează tot la noi în instituție, dar la etajul II, așa că am făcut un drum până la ea și i-am cerut rețeta, pe care mi-a scris-o pe loc. Am să reproduc mai jos rețeta exactă.

Pentru blat: 450 grame făină 000, 150 grame zahăr, 3 linguri lapte, 3 linguri de miere, 1 linguriță bicarbonat stins cu lămâie, 1 ou, 30 grame unt. Se pune o cratiță cu apă la foc și în ea un castron la bain-marie. Frecăm oul și zahărul la bain-marie, după care adăugăm și celelalte ingrediente în afară de făină. După ce se bat toate ingredientele până se face o smântână (deasupra apei calde!) , se da jos castronul de pe oala cu apă și se adaugă făina. Se face o cocă care se împarte în patru. Luăm primul sfert de cocă și facem o foaie, în timp ce restul de cocă se pune inpoi pe bain-marie, pentru a nu se întări prea tare. Coacem la cuptor (eu am folosit 180 grade pe cuptor electric) cam 3-4 minute. La fel procedăm cu toate celelalte foi.

Pentru umplutură: 250 ml de lapte, 250 grame de zahăr, 3 linguri de griș, 1 pachet de unt+3 lingri zahăr pudră, 2 lămâi. Din lapte, zahăr și griș preparăm un griș cu lapte clasic pe care îl lăsăm la răcit, după care stoarcem în el zeama lămâilor. Untul se freacă cu zahărul pudră, apoi cele două compoziții se împreunează și se bagă la mixer.
Punem un strat blat, unul de umplutură și tot așa, alternativ. Ținem puțin la frigider, după care servim.

E o prăjitură delicioasă, dar cere multă atenție și precizie. Am făcut o singură poză, cu rezultatul final. Cine mai avea timp de poze în timpul preparării? I-am pus numele "Prăjitura Nicoleta", după numele colegei.


luni, 24 octombrie 2016

Ana Bed and Breakfast

Despre locotenentul Otto Bock nu știm prea multe. Oare a fost om bun sau dimpotrivă? A avut familie și copii? Îi placeau cărțile? Avea patima băuturii ori doar cinstea când și când câte un păhărel cu tovarășii de arme? Ce idealuri de viață avea? Mergea de unul singur prin pădure și se gândea la tainele Universului? Pierdea vremea cu jocurile de noroc? Cum a ajuns în armată și a devenit locotenent? Era mândru de acest fapt? Avea bani? Mergea duminica la biserică? Aveai ce discuta cu el? Nu știm. Chiar nu știm toate acestea.

Oricum nu auzisem de locotenentul Otto Bock atunci când am răscolit internetul căutând o cazare de două nopți, undeva în apropiere de partea sibiană a Transfăgărășanului. Întotdeauna caut minuțios locurile unde mă voi caza, obligatoriu mă uit după camere cu personalitate, după hoteluri sau pensiuni care spun ceva, care îmi transmit o poveste. Locurile unde gazda a făcut amenajările cu sufletul, nu doar camere care au trântit un pat în mijloc și două noptiere. Nu pensiunile din locuri gen Bran sau Valea Prahovei, unde gazdele nu au niciun merit, ci doar au profitat de zona unde sunt amplasate propriile case și au zis că pot face un ban din cazarea turiștilor. Am găsit un astfel de loc în satul Vistișoara. După ce am văzut poze ale camerelor și am citit păreri ale celor cazați acolo, am sunat la proprietate și am rezervat pentru două nopți.

Ana Bed and Breakfast. Localitatea Vistișoara. Un apartament, 130 lei/noapte și suplimentar 15 lei/persoana pentru micul dejun. Am pornit din București pe cunoscutul traseu Pitești-Curtea de Argeș-Bâlea Lac. Bineînțeles, eu la volan, nevasta în dreapta pe scaunul mortului, în spate copiii. Ascultând muzică blues, un cvadruplu cd cumpărat mai devreme anul acesta din Pitești. Piesa de început a cd-ului doi, excepțională. Nina Simone - Blues for mama. Bâlea Lac, negură, -2 grade, vânt puternic. Vântul suflă atât de tare încât se ducea ceața și vedeai cerul albastru peste care venea o altă ceață în câteva secunde. Parcă eram într-un film care se derulează pe repede înainte. Zăpadă pe jos, bucuria copiilor. Cu chiu cu vai am ajuns la cabană și am cerut șnițele cu cartofi prăjiți și legume la tigaie și câte un ceai. Nevasta se miră că e 33 lei/meniu, dar totuși e în vârf de munte și trebuie să-i înțelegem și pe cei care trudesc ca noi să avem mâncare la 2000+ altitudine. Șoseaua asta s-a făcut în anii comunismului, ca orice leneș să ajungă să vadă acest lac glaciar. Dacă nu, trebuia să mergi cu rucsacul în spate. După ce mâncăm o luăm iar spre mașină, iar cu burțile pline simțim mai puțin din frigul de afară.

Către Orașul Victoria. Lidl. Luăm geci pentru copii, bombonele de Crăciun (Au apărut deja produsele de Crăciun. Poate ar fi bine să fie produse permanente, să se poata găsi și în iulie) și alte chestii mai mult sau mai puțin trebuincioase. Iar apoi către pensiune, cu ajutorul maps.me de pe smart phone, pentru că în zilele noastre omul are tendința de a deveni handicapat și fără ajutor nu se mai descurcă. Drum forestier liniștit, frunze galbene, peisaj desprins din Poveștile unui vânător a lui Turgheniev. La un moment dat în iarbă, lângă drum, observăm o vulpe. Instinctul omului modern este de a o fotografia imediat. Nimeni nu stă se se uite liniștit dacă întâlnește o vulpe, ci se caută repede de telefon. Eu aveam și un DSLR, dar era în portbagaj. Am pozat-o de două ori cu smart phone-ul, iar când m-am dat jos să iau și DSLR-ul, vulpea a fugit în pădure. Avea coada lungă. Oricum, a fost o experiență uimitoare. Noi, orășenii ne extaziem și dacă vedem vaci pe marginea drumului, dar să întâlnim o vulpe în carne și oase?

Am ajuns în satul Vistișoara și am parcat direct lângă hotel. Totul ne-a încântat din prima. La parter spații largi, geamuri de sus până jos, simplitate și bun gust în amenajare, multe canapele în fața unui șemineu, o sală de mese și un bar în nuanțe de lemn natur lăcuit. Sus camere, apartamentul nostru întrecând orice închipuire. Format din două camere mari, living cu două canapele mari, dulap și televizor color, dormitor cu un pat matrimonial de care era atașat un pat unde poate dormi lejer un copil de 3-10 ani, plus un pătuț de bebeluș. Curățenie, așternuturi albe impecabile. Baie curată, prosoape albe cu care m-am șters fără probleme. Gazdele deosebite. Alexandra, soțul ei englez și fetița lor de 7 ani. Mi s-a confirmat faptul că am ales bine hotelul. Alexandra este din București, pur și simplu a cumpărat un teren în Vistișoara și a început construcția unui hotel. Ăsta a fost visul ei, a dorit să fie proprietar de hotel. Iar când îți dorești așa ceva investești în primul rând pasiune, iar turistul nu are decât de câștigat.

Când am ajuns era doar fetița în livingul uriaș de la parter. Am salutat-o și ne-a salutat. Ne-a spus că mama este la bucătărie, iar ea se joacă cu Lego. Totul foarte natural. Parcă eram de-ai casei. Fiul meu cel mare a început să se joace și el cu Lego, iar cel mic să chinuiască pisicile de acolo. Au două pisici frumoase, pe Angela și pe Talking Tom. Alexandra a ieșit de la bucătărie. Avea șorț de la Starbucks. A spus că pregătește ciorbă de legume cu afumătură și paste bolognese pentru ei, dar ne poate oferi și nouă. Noi ne cumpăraserăm ceva de la Lidl și am refuzat cina în seara respectivă.

Lângă pensiune este un pârâu. Pârâul este o apă curgătoare. I-am zis fiului meu cel mare că poate pescui acolo, iar maică'sa i-a făcut o undiță dintr-o cracă și niște sfoară. De sfoară a prins un biscuite petit beurre, ca să prindă peștele. Nevastă'mea a plecat cu cel mic în cameră, iar eu am stat cu cel mare ca să prindem pește. Copilul a zis că stăm toată noaptea și dimineața dacă e nevoie. A mai spus că poate prindem o patină de hockey pe gheață ca în Masha și Ursul. S-a lăsat noaptea. Peștele nu a venit. Au apărut stelele pe cer. Calea Lactee, galaxia noastră. Când vezi bolta cerească cu atât de multe stele ai tendința să devii transcedental. La oraș stai ca prostul între patru pereți și te joci Mafia III pe PS4, iar aici parcă ai tot Universul în palmă. Frigul nopții ne împresoară. Îi spun copilului că peștele s-a culcat și nu mai vine. Mergem să ne culcăm și noi, dar înainte de asta privim două episoade din "Scooby Doo unde ești?". Dimineața când ne trezim vedem masivul Făgăraș pe fereastră.

Coborâm la micul dejun iar Alexandra ne întreabă ce ceaiuri bem deobicei. Eu cer verde. Ne aduce și micul dejun, în varianta sa pentru anotimpul friguros. Două ouă ochiuri cu cașcaval peste, șuncă, roșie la grătar, fasole boabe, pâine prăjită unsă cu unt. Mâncăm și privim la munte, la iarba de afară, la pisici.

Apoi ne suim în mașină și plecăm. Mergem spre Cârța, unde vizităm biserica cisterciană. Se spune că acești călugări cistercieni au cucerit lumea catolică undeva între 1200 și 1400, iar acest așezământ monahal din Cârța era cel mai estic din Europa. Din Portugalia până la Cârța. Oamenii erau muncitori, se îmbrăcau doar cu haine făcute de ei, mâncau doar ce produceau ei, au introdus vița de vie în zonă, au introdus rotația în agricultură. În curtea bisericii este mormântul locotenentului Otto Bock. A murit pe 30 septembrie 1916. Pe cruce nu scrie când s-a născut. Putea să mai trăiască. Pentru ce a murit? Ce a însemnat el pentru lumea noastră? Ne cocoțăm până în clopotniță și privim tot satul de acolo. Suntem mai aproape de Dumnezeu. Copilul trage clopotele. Coborâm grăbiți și ne îndreptăm către mașină, dar nu ieșim din sat. Mergem la Olt. Nevasta spune: "Tu, Oltule, să ne răzbuni!". Astea sunt versuri din Goga. Este foarte mare Oltul, iar noi găsim un fel de pod pe niste scripeți care merge pe o funie. Inedit utilaj cu care probabil gospodarii trec de o parte și de alta a râului. Călugării cistericeni probabil treceau înot, pentru că erau supli și duceau o viață sănătoasă. Se spune că erau campioni la consumul de pește și vin.

Acum suntem iar în mașină și ascultam muzică blues. Mergem către Valea Zânelor, zona Porumbacu de Sus. Aici s-a construit Castelul de lut, adică un fel de case cum au hobbiții. Facem poze ca toți cei prezenți, ne mai plimbăm puțin și pe acolo, cei mici găsesc un alt pârâu și vor să se arunce unul pe celălalt în apă.

Mai stăm prin păduri, mai facem câte o poză, mai facem câte o glumă. Așa trece ziua într-un mod plăcut. Ajungem și la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, așezământ brâncovenesc. Aici este o procesiune trash the dress! Mirele este îmbrăcat în uniformă militară. Bietul locotenent Otto Bock a murit în urmă cu 100 de ani. Așa e lumea făcută. Unul râde, altul plânge. Mergem și noi în drumul nostru, prin alte păduri unde putem hăuli în voie, către Alexandra care ne-a pregătit păstrăv cu mămăligă. Mâncăm și noi ca oamenii, iar apoi mai ieșim la aer liber, să respirăm mirosul de munte.

E deja duminică și trebuie să plecăm spre București. Spre aglomerație, spre lumea grăbită și nervoasă, spre constrângeri. Dar înainte de asta mai urmează un mic dejun. Alexandra ne spune că va schimba, pentru diversitate. Ne face o omletă foarte gustoasă, cu brânză, șuncă, ciuperci, ceapă călită. Ne ține de foame până seara acasă.

La plecare îi spune Alexandrei că voi scrie pe blog despre ea. Se sperie, dar o liniștesc și-i spun că blogul meu este unul neînsemnat și nu se ocupă de turism. Oricum, nota 10 pe linie pentru Ana Bed and Breakfast. 

Pornim la drum spre casă, iar prima piesă care se aude în difuzoare este Robert Johnson - Crossroads. Mergem așa prin păduri și ascultăm melodia asta. Ne credem regi.

duminică, 16 octombrie 2016

Andrei Makine - Pe vremea fluviului Amur

Andrei Makine s-a născut în Siberia în 1957, iar 30 de ani mai târziu cere azil în Franța unde se și stabilește și începe să scrie în franceză. Dar se poate schimba sufletul unui rus care ajunge în capitalism și trăiește printre coniacuri fine, vinuri Chablis, foie gras și quiche lorraine? Nu. Omul povestește tot despre Siberia copilăriei, despre gerurile și zăpezile de acolo, despre un sat aflat în apropierea unui lagăr, despre trenuri și gări, despre o prostituată roșcată care se preface că așteaptă Transsiberianul, despre niște femei care se uită la doi băieți tineri care stau în cucul gol lângă un foc, despre bucuria de a face o baie de abur iar apoi să ieși dezbrăcat la -50 de grade și să alergi prin zăpada înghețată. Povestea a trei flăcăi care descoperă Occidentul prin vizionarea de 17 ori a unui film cu Jean Paul Belmondo, la cinematograful "Octombrie Roșu".  Makine este foarte poetic în exprimare și prin felul său de a scrie mi-a amintit de finlandezul Arto Paasilinna. Oamenii ăștia care stau în zone friguroase au tipul lor de romantism. Nu vom putea afla niciodată cum ar fi scris Makine dacă rămânea toată viața în Siberia. Poate că ajungea un alcoolic și nu mai scria nimic. Oricum, excelent scriitor și foarte bună carte. O am de vreo 10 ani în bibliotecă și abia acum am citit-o.

                      217 pagini, Editura Humanitas, Stele Nopți și Zile Blog: 4
                                (stele: 5-excepțională; 4-foarte bună; 3-bună; 2-așa și așa; 1-slabă; 0-proastă)

marți, 11 octombrie 2016

Latvijas Republika

L-ați citit pe albanezul Ismail Kadare? Cartea sa, "Amurgul zeilor stepei", își începe acțiunea în Republica Sovietică Socialistă Letonă. Țărmul Mării Baltice, un băiat și o fată se plimbă, iar el povestește despre un bărbat întors din morți pentru a onora o promisiune. M-am gândit la această carte când împreună cu soția am fost la o agenție de turism de pe Bulevardul Dimitrov pentru a contracta o excursie către Riga. După ce am plătit pentru cazare și transport, am fost deosebit de încântați și mers pentru sărbătorirea evenimentului la un restaurant cu specific turcesc, în apropiere. Un comentator anonim al blogului mi-a cerut să povestesc despre excursia în Letonia.

Am zburat către Riga într-un avion Bombardier Q400. Un aparat de zbor micuț, cu elice. Încă de la începerea manevrelor de aterizare am zărit în jos foarte multă pădure, ape, marea. Am ajuns pe Riga International Airport la 8:30 dimineața, într-o zi de sărbătoare națională, sărbătoarea solstițiului de vară. În această parte a lumii nopțile sunt foarte scurte în această perioadă, iar lumina zilei ține și dincolo de orele 23. Lumea fiind liberă, în autobuzul 22 de la aeroport către centru nu erau foarte mulți oameni, iar călătoria a fost free of charge, la fel ca toate celelalte călătorii intreprinse de noi prin oraș în decursul zilei.

Autobuzul cu burduf ne-a purtat prin pădurile din suburbii, printre ai căror copaci se arătau călătorului blocuri sovietice ori case mari cu etaj cu influență mai degrabă scandinavă. Am aflat mai târziu din centrul orașului despre ocupatorii acestei micuțe țări, într-o statuie formată din patru păpuși enorme, reprezentând Rusia (sovietizarea), Germania (Al Doilea Război Mondial), Polonia și Suedia. Așa că, nu ne-am mirat să observăm tot felul de influențe prin oraș și împrejurimi.
Vreme de toamnă în mijlocul verii. 13-14 grade, nori și ploicele trecătoare. Timp foarte bun pentru a vizita foarte frumosul centru vechi, la marginea căruia se regăsește râul Daugava. Mare, cât Dunărea la Budapesta. Soția chiar îmi spune că Budapesta n-ar fi așa frumoasă fără Dunăre, dar iată la Riga nimeni nu pune accent pe Daugava, iar Riga este foarte frumoasă și fără acest râu. Daugava este doar un plus, iar pe marginile ei găsim o statuie interesantă cu un uriaș care poartă în spate un copil. Este Lielais Kristaps care pe vremuri purta oameni în spate și astfel îi trecea râul. Puteți găsi pe net întreaga poveste.

Ai ce vedea în centrul vechi și te simți într-o cu totul altă lume și te bucuri că nu vezi picior de român, că doar nu ești în Grecia, ci în Letonia, iar românii habar nu au de Letonia. Câți dintre voi știu capitalele țărilor baltice fără să se uite pe wikipedia? Iar după ce obosești de atâta vizitat te poți opri într-un bistro, așa cum am făcut noi, unde am servit (cui?) chifteluțe cu sos și am băut bere Cesu la halbă. Iar în altă zi am mâncat la restaurantul Hotelului Radison Blue, unde pentru 11 euro/persoană am primit bufet suedez cu "all you can eat", iar o halbă de bere aici este 4 euro. Acest hotel are 27 de etaje, iar cu liftul am urcat până la barul de la etajul 26 unde se transmitea live partida de fotbal Uruguay-Italia, contând pentru Campionatul Mondial de Fotbal, Brazilia 2014. Din acest bar se poate vedea splendid la 360 de grade. Dar cel mai bine am mâncat la un bufet în frumoasa lor gară, o autoservire cu ștaif. Preparate pe bază de carne, alături de cartofi peste care se toarnă un diafan sos de ciuperci. N-am mai întâlnit acest sos în alte țări. Chiar și la restaurantul hotelului nostru, de pe Bruninieku iela, într-un liniștit cartier al capitalei, am mâncat preparate bune și mic dejunuri de calitate și de pe la etajul 6-7 am avut parte de priveliști minunate asupra cartierului.

Iar într-o zi am mers la gară și am luat trenul către mare. Marea Baltică. Tren pe ecartament mai lat, cum au sovieticii. Drumul ferat a trecut Daugava pe un pod, iar după ce a părăsit capitala a mers numai prin păduri. Și coborând într-o haltă am tot mers prin pădure, până am dat de plaja cu nisip și mare. Am mers de-a lungul mării o vreme și am luat trenul de întoarcere din halta altei stațiuni.

Ați auzit de Art Nouveau? Arhitectura clădirilor din Riga adoptă acest stil. Este o frumusețe să te plimbi pe străzile capitalei letone și să admiri priveliștea urbană. Orașul nu este aglomerat, lumea nu este grăbită, curățenie și ordine pretutindeni, parcuri și multă verdeață, în majoritate clădiri cu cel mult 2-3 etaje. Biserici de mai multe rituri, cele mai aproape de sufletul nostru fiind cele rusești, cu dreptcredincioși închinându-se cu evlavie și aprinzând lumânări în fața fiecărei icoane.

Am părăsit Letonia într-o seară când încă era lumină bună afară, iar în București am ajuns la 2:30 dimineața. Le-am povestit cunoscuților unde am fost și s-au mirat, întrebându-mă totodată de ce nu am ales Grecia pentru concediu.