joi, 29 septembrie 2016

Prima oară în Grecia

Tot mai multă lume mă întreba de ce nu merg în Grecia. Ce am căutat eu să merg în Letonia atâta timp cât nu am fost niciodată în Grecia? Îmi spuneau că e absolut penibil pentru un călător ca mine să nu aibă trecută Grecia în palmares. Nu le răspundeam nimic, dar nici chef de mers în Grecia nu aveam. De ce? Pentru că e prea comercială, pentru că acolo merg toți românii. E sentimentul ăla asemănător cu faptul că nu-ți iei Logan și crezi că e o mașină proastă pentru că toată lumea are Logan. Dar e complet greșit. Sunt chestii ce țin de latura noastră psihologică. Ne dorim să fim unici, să avem lucruri pe care alții nu le au, să mergem în locuri virgine, unde nimeni nu a mai fost vreodată. Într-un final am hotărât să mergem în Grecia. Am ales Thassos, pentru că este cel mai aproape de România atunci când te deplasezi cu mașina. Am plecat la 6:30 AM din București, alături de nevastă și cei doi copii.

Milioane de români au fost în Thassos, există mii de articole turistice pe această temă, eu îmi propun aici doar o scurtă povestire, nicidecum un articol de specialitate.

Drumul prin Bulgaria a fost excelent și chiar nu-i înțeleg pe compatrioții noștri care se pierd prin această țară sau greșesc drumurile. Șosele foarte bune, drumuri marcate impecabil, iar atunci când avem ajutorul digital al celor de la maps.me chiar suntem 100% siguri pe noi și nu avem cum să greșim. Am mers către Makaza, drumul cel mai scurt către Grecia. Dreapta după Veliko Tarnovo spre Svilengrad, nu drumul direct către Stara Zagora pentru că ne duce prin munți prin pasul Shipka și nu ne dorim serpentine atunci când suntem grăbiți. După vreo 6 ore de mers ajungem în vamă la greci și apoi până la Keramoti pe autostradă și nici nu realizezi când te sui pe ferry boat.

Pe ferry boat descoperim ceea ce văzusem în pozele altora. Pescărușii. Vin să mănânce pufuleți din mâna omului și zboară pe lângă vapor pe tot parcursul drumului. În 1990 părinții mei au fost în excursie la Istanbul și povesteau cum au mers într-o plimbare cu vaporul prin Bosfor, dar nu și-au permis o cutie de suc carbogazos, deși le ploua în gură. Foarte scump pentru românii abia ieșiți din comunism. La 26 de ani distanță noi i-am răzbunat și am plătit fără probleme 5 euro pentru 3 cutii de Coca Cola pe care le-am savurat în timp ce vaporul tăia apele Mării Egee. După 40 de minute am ajuns în portul Limenas, ne-am suit în mașină și am pornit spre Limenaria, unde am și locuit vreme de 6 nopți.

Imediat ce am ajuns la hotel am plecat către un supermarket să-mi iau o bere. 1,4 euro un Amstel la 0,5. Prețuri foarte mari la greci. Berea de jumate la taverne am găsit-o cel mai ieftin cu 2,5 euro, dar mai peste tot era 3 euro. Deci cam 13,5 lei o bere la halbă sau la sticlă. Lumea spune că nu e bine niciodată să faci echivalentul în lei, dar eu cred că toată lumea face asta.

Sfârșitul de septembrie a fost o perioadă excepțională pentru insula Thassos. Turiști puțini, iar asta se traduce prin români puțini. Nouă, românilor, nu ne place să ne vedem unii cu alții în concedii. E destul că ne suportăm la noi în țară. Vreme bună, cu soare blând. Timp de plajă și baie, dar și una-două ploicele.

Mi-a plăcut mult sentimentul de libertate pe care l-am avut în insulă. Nicio problemă cu parcarea, practic puteai lăsa mașina oriunde. De multe ori am lăsat mașina deschisă, cu geamurile date jos, cu telefoanele sau banii înăuntru. Nu a fost nicio problemă. N-am întâlnit nici urmă de țigan sau cerșetor. Nici urmă de polițist. Mașina stătea la umbră sub măslini, iar noi eram în apă, singuri pe plajă.
Am fost în toate localitățile de pe insulă, iar cel mai mult mi-a plăcut la Skala Rachoni, un sat de pescari. Liniște. Stăteam întins pe spate pe iarba de la malul mării și mă uitam la cer. De undeva din depărtare se auzea o muzică difuză. La 300 de metri în dreapta mea stăteau două românce de 45 de ani, în țâțele goale. Copiii se alergau prin apă de la mal, nevasta făcea baie. Un vag miros de pește gătit venea de la taverna Sakis, unde am și mâncat mai târziu, iar după masă m-am întins pe un ponton de lemn care dădea în mare și m-am uitat din nou la cer.

Plaja Platana era și ea goală. Copiii s-au dat nestingheriți în hamac, iar noi, adulții, am stat și ne-am uitat la mare fără să vorbim ceva anume. Măslinii ajung până aproape de plajă. Nu e nici țipenie de om. Ai senzația de o insulă părăsită. Îmi plac locurile astea unde nu vezi oameni.

Marble Beach. Aici pășești direct pe marmură când intri în apă, iar apa e atât de limpede încât poți face o poză aici și să le spui prietenilor de pe facebook că ai fost în Punta Cana.

Castro e numele unui sat în munte. În jur de 1000 altitudine. Spre mijlocul insulei. Case și numai stâncă și piatră. Bate vântul și sunt 14 grade. Capre și oi, dar cu picioare lungi nu ca ale noastre. Pustiu pe ulițe. Aici s-ar putea filma lejer pelicule cu timpul acțiunii prin 1800. Lângă sat, într-o curte împrejmuită găsim o capelă plină cu oase și cranii de om. Tot aici vedem cutii cu datele la care oamenii s-au născut și au murit. Plin de oase amestecate. Oamenii aceștia probabil nu au cimitir și aruncă morții la comun.

În satul Theologos se mănâncă miel. Toată lumea spune că acolo mănânci cel mai bun miel. Asta e doar o stratagemă de marketing. I-am spus nevestei că putem face și noi așa ceva pe strada noastră. Să vorbim cu 4-5 vecini și toți să preparăm clătite cu magiun de prune, astfel că strada noastră să aibe acest specific și să vină turiștii să mănânce clătite cu magiun de prune. Mielul din Theologos n-a fost nici mai bun, nici mai rău decât alți miei. 12 euro o porție de 650 grame, os inclus. Am băut și un pahar de vin roșu de țară la Theologos. Bun.

Se spune că un tur de insulă, pe șosea, are 92 km. După două zile ajunsesem să cunoaștem bine insula, deja aveam locurile noastre, știam unde să ne oprim. Ne simțeam ca acasă. A fost o vacanță plăcută, dar nu suntem dintre aceia care își vor face un scop din mers an de an în Grecia. Mai sunt și alte țări care așteaptă să fie descoperite de către noi. Am plecat cu ferry boat-ul către continent, spre Kavala. Cu sentimente pozitive, păreri de bine și gânduri că am văzut ceva frumos, care ne-a plăcut.

vineri, 9 septembrie 2016

Deprinderi

În clasa a V a aveam două ore pe săptămână de atelier. Se făceau la o altă școală, tot la noi în cartier. Dimineața, iar noi atunci învățam după-amiaza. Ne îmbrăcam în halate albastre muncitorești și plecam spre școala cu pricina. Acolo ne ocupam cu traforajul, adică tăiam diverse figurine din placaj. Se găseau în comerț truse de traforaj, care includeau un fierăstrău special și câteva pânze de tăiat (pânzele erau consumabile, se încingeau și se rupeau la un moment dat dacă le utilizai prea mult; le mai dădeam noi cu săpun ca să meargă mai bine), o menghină, o pilă. Eu mi-am cumpărat trusa mea de la magazinul Materna. Mai țineți minte rețeaua de magazine Materna? Profesorul nostru de traforaj era tovarășul Tomescu Constantin, iar noi îi spunem "nentu Tomescu". El deasemenea era îmbrăcat în halat albastru și era un fel de maistru, cum întâlneai foarte mulți în acele vremuri prin uzine. Vorbea cu accent din zone îndepărtate de București. Erau la modă oameni ca el pe atunci. Trebuia să folosim lățimea fibrei placajului, care conferea rezistență piesei. Daca făceam piesa pe lungime, aceasta se putea rupe usor. Rezistența materialelor, cunoștințe de bază. Nentu Tomescu știa să fie dur, odată colegul nostru Macrea realizând piesa pe partea mai puțin durabilă, Nentu Tomescu nu a stat la discuție și i-a rupt-o. Spre finalul clasei a V a eram deja experți cu toții și foloseam mașina de pirogravat. Am făcut multe chestii frumoase sub îndrumarea nentului Tomescu, precum cutia de bijuterii sau un fel de jucărie pentru copii formată dintr-un băț și o roată pe care sărea un cățeluș. După terminarea orelor de atelier mai aveam timp berechet până începeau celelalte ore la școală noastră, așa că toți colegii jucam fotbal cu o minge de tenis. Țin minte și acum cum fugeam cu toții în halatele alea albatre după minge. Doar băieții făceau atelierul de traforaj, fetele făceau ceva cursuri de gospodărie, învățau să coasă sau să facă mâncare.

În clasa a VI a am făcut un alt atelier, atelierul de lăcătușerie. Orele se țineau la Liceu Industrial nr 21, celebrul Anghel Sagliny. Anul 1990, apusul liceelor industriale, acele unități de învățământ care dădeau țării noastre oamenii ce lucrau în fabrici și uzine. Liceele care reprezentau o rușine pentru intelectuali, care priveau de sus către aceste pepiniere ce formau proletarul socialist. Am pătruns și eu în celebrele laboratoare ale liceului 21 și am urmărit cum se făceau piesele la strung. Am învățat să folosesc chiar și un șubler. Liceul 21 era lipit de școala noastră generală, așa că după atelierul de lăcătușerie, mergeam și trăgeam un fotbal adevărat la noi în școală. Nu ne permiteam să stăm în perimetrul liceului, ne intimidau elevii mult mai mari ca noi. Ce s-o fi ales de absolvenții liceului industrial care aveau pe atunci 16-17 ani? În prezent au cam 43 de ani.

În clasele VII și VIII am făcut laboratorul de informatică. Erau deja primii ani de după Revoluția '89, iar calculatorul atrăgea pe toată lumea. Făceam mici progrămele în limbajul Basic, pe calculatoare ICE Felix HC 90. Probabil atunci s-au pus bazele programatorilor din ziua de azi. Cei care s-au ținut de carte atunci sunt cei care câștigă 4000 euro/luna în ziua de azi. Eu înțelegeam doar jocurile din lumea computerelor, iar în ziua de azi am ajuns să folosesc un PS4 și să fiu la ani lumină de salariul mai sus menționat.

Toate aceste deprinderi despre care am vorbit și pe care le-am exersat/studiat în școala generală, erau menite să formeze omul de mai târziu. A depins de fiecare ce a dorit să învețe și ce drum și-a făcut în viață. În prezent copiii noștri nu mai fac traforaj sau lăcătușerie în școală, dar fac alte chestii în concordanță cu timpurile moderne pe care le trăim. Nu putem știi dacă era mai bine atunci sau acum.

marți, 6 septembrie 2016

Radio Shumen

Aveți senzația aia că parcă sunteți într-un film atunci când conduceți mașina pe un drum liber? Mai ales când la radio se aude o melodie bună. Eu așa îmi închipui, că parcă s-ar face un film cu mine, plecând chiar din momentul ăla. Un film la care se uită milioane de spectatori. Mergeam pe șoseaua din pădure, pe drumul ce se scurge de-a lungul graniței cu Bulgaria, pe cursul Dunării. În partea asta de țară ascult mereu radio de la bulgari, de data asta 87,6 BNR Shumen. O muzică incredibil de bună, neîntâlnită la radiourile noastre. Cânta Paolo Nutini - Iron Sky, cu discursul ăla meseriaș al lui Chaplin din filmul cu dictatorul. Mașina rulează atât de frumos, îi pun pe toți să tacă și ascult muzică, crezându-mă în film. Iar apoi pe Radio Shumen începe o emisiune de blues-uri și contry-uri din alea vechi. Foarte mișto.

duminică, 21 august 2016

Star Kebab Gustul Visului



Am auzit mai demult de acest lanț de fast food din Republica Moldova și am fost interesat când am aflat că au ajuns și în România. Primul local deschis cu doar câteva zile în urmă pe diagonală cu magazinul Bucur Obor. Astăzi i-am propus nevestei să mergem să încercăm. Local nou și foarte frumos. Curat și luminos. Cam gol, înăuntru aflându-se doar două femei musulmane alături de copiii lor și încă un bărbat care a intrat după mine. I-am cerut casierei două porții de kebab pui la farfurie. M-a întrebat dacă vreau card de fidelitate și am întrebat-o în ce constă, iar ea mi-a răspuns că la șapte produse comandate primești pe al optulea gratis. I-am zis că vreau și mi-a dat un pix și un formular. Comanda însă a înțeles-o total aiurea. M-am dus la bucătar (au un spațiu deschis si poți vedea cum iți prepară mâncarea) și am observat că îmi pregateste kebab la lipie, adică un fel de shawerma la lipie. A durat cam cinci minute până a preparat comanda, dar nu m-a invitat să iau loc în sală până e gata, cum fac cei de la McDonald’s. Lipia de la kebab nu e așa cum știm noi, românii, ci e un fel de semipreparat ceva în genul tortilla wraps de la Lidl. După ce a preparat totul, a băgat kebaburile la grill electric. Într-un final m-am dus la masă înfometat și am început să mănânc alături de nevastă. Dezamăgitor! Gustul unui vis urât, adică al unui coșmar. Printre cele mai proaste shawerma/kebab mâncate de mine vreodată. Puiul ars și uscat, ingrediente foarte sărate de ne-au iritat papilele gustative. Un amalgam foarte prost care ne-a dezamăgit profund. Păcat de concept, dar ce am mâncat noi a fost sub orice critică. Bineînțeles că nu am mai completat nicio cerere pentru card de fidelitate. I-am înapoiat casierei pixul și i-am spus că nu ne-au plăcut preparatele și că nu mai dorim să revenim. Nu cred că va rezista prea mult acestă franciză pe piața noastră. Sunt abia la început. Sunt curios ce păreri vor avea și alții. Am trecut repede la Mega Image-ul de peste drum (printr-un pasaj subteran pietonal) și am luat niște băuturi reci ca să ne spele gustul de sare. Ne-a mai trecut puțin din supărare când la ieșirea din market ne-am întâlnit cu Miron Cozma. 



                                                                                                         preț : 14 lei/bucată 

vineri, 19 august 2016

Bere Ale

Multă vreme am ocolit berea ale, pe care o asociam în necunoștință de cauză cu berile belgiene de abație care nu îmi plac absolut deloc. Săptămâna trecută mă aflam în Oltenița, județul Călărași. Am intrat în magazinul Lidl de lângă gară și în cadrul săptămânii britanice am găsit o cutie cu 6 beri ale diferite. 35 lei. Am zis să încerc și bine am făcut. Toate 6 au fost excelente. Le-am împărțit cu nevasta care a fost de aceeași părere. Nu sunt un mare cunoscător să spun ce gust mi-au lăsat în gură, pot spune doar că mi-au plăcut și pe viitor am să mai beau bere ale. Mi s-au părut mai bune decât majoritatea berilor de pe la noi. Produse în orașul englez Wolverhampton. Și iată ce înseamnă capitalism. Să găsești bere ale la Oltenița. Ce mai contează că în oraș au fost desfințate 7000 de locuri de muncă?



marți, 9 august 2016

Ovidiu Verdeș - Muzici și faze

Cartea asta ar fi putut fi scrisă de orișicine. Vorbește despre o săptămână din viața unui puști care tocmai a terminat clasa a IX a, în București zona Panduri, anul 1978, axându-se pe dragostea lui pentru muzică dar și pentru o colegă de clasă. Sigur, romanul nu se rezumă doar la o săptămână, ci face o incursiune în amintirile protagonistului de prin tabere, de pe la ceaiuri (așa se numeau party-urile cu colegii și prietenii în vremurile alea), din copilărie, povești cu părinții sau alte rude. Tinuț (copilul nostru) provine dintr-o familie excelentă, cu ambii părinți doctori, taică'su ascultă jazz vechi, iar el Led Zeppelin, Pink Floyd și alte nume mari, nicidecum Abba sau Boney M, o muzică comercială a vremurilor respective, pentru omul de rând. Cartea este ușurică, plăcută și amuzantă, deși e cam lungită inutil. Nu e mare lucru de acțiunea ei, dar place așa prin atmosferă. Ciudat faptul că autorului îi scapă unele lucruri, cum ar fi faptul că John Bonham nu murise în 1978, iar Joe Cocker n-a cântat "You can leave your hat on" decât în 1986. De asemenea m-a surprins faptul că nimeni în cartea asta nu discută despre Campionatul Mondial de Fotbal din Argentina care se juca fix în acele zile, mondial despre care se vorbește în minunatul roman "Noapte bună, copii!". Finalul este pur și simplu dezamăgitor. Ce a încercat să facă cu sfârșitul ăsta? E ceva gen postmodernist? Acum, la finalul cărții, stau și mă gândesc la diferențele dintre copiii care au terminat a IX a în 1978, cei care au terminat-o în 1993 (eu de exemplu) și cei care au terminat-o în 2016. Ok cartea, dar nu m-a dat pe spate. Cișmigiu & Co. mi-a plăcut mai mult. ps: Fie nu am fost eu atent, fie nu se specifică liceul unde învață băiatul. Oare la ce liceu e?

                                 475 pagini, Editura Polirom, Stele Nopți și Zile Blog: 2
                                           (stele: 5-excepțională; 4-foarte bună; 3-bună; 2-așa și așa; 1-slabă; 0-proastă)

luni, 8 august 2016

Circul Americano Vargas

Aflându-ne în renumita stațiune Mamaia și fiind în imediata apropiere a circului ambulant, nu puteam să ratăm spectacolul. De mic copil mi-a plăcut circul și am fost de zeci de ori la Circul Globus în București, însă niciodată într-un circ ambulant. Am plătit 80 de lei pe două bilete de adulți, iar copiii au avut gratuitate. Până să intrăm în cortul circului am mai stat pe malul lacului Siutghiol și ne-am uitat cum apune soarele sau la un om care vâslea într-o barcă. Iar apoi am intrat și a început spectacolul. Numerele mi s-au părut mai slabe față de circul de stat, dar nici nu puteai etala numere grele gen trapez ori basculă într-o incintă așa mică. Au fost câteva acrobate la înălțime, dar fără un grad mare de risc, jonglerii, numere amuzante, dresură de animale și un clovn foarte simpatic, un băiat tânăr care făcea tot felul de giumbușlucuri interactive. La animale am văzut: șerpi (mare lucru nu făceau, însă impactul emoțional e mare când vezi pitoni), crocodil de 3 metri, cămilă, dromader, ponei și mai ales tigri. Pentru tigri au construit cei de la circ un țarc din garduri metalice înalte. Fiul meu cel mare mi-a spus după spectacol că el ar vrea să fie ăla care construiește gardul pentru tigri.

În pauză am făcut o poză cu cămila. 20 de lei. Am zis să-i mai ajut pe ăștia cu circul, că e o muncă destul de grea pe care nu o face oricine. Ani întregi de antrenamente, muncă alături de animale, trai în condiții grele. Păi ăștia dorm în rulote toată viața lor.

Una peste alta a fost un spectacol agreabil care ne-a făcut plăcere. În încheierea acestui articol vreau să vă spun un banc pe care mi l-a spus și mie un coleg de facultate din Piatra Neamț, în anul I:
La circ, dresură de crocodili. Vine dresorul alături de un crocodil imens și-l pune să deschidă botul larg, după care își dă chiloții jos și-și introduce penisul între fălcile crocodilului. Îi face semn, iar crocodilul închide botul. Stupoare în sală, toată lumea uimită. După o vreme dresorul îi dă un pumn în cap crocodilului, iar acesta își deschide botul. Omul cu penisul intact, toată lumea aplaudă. Dresorul acum se adresează publicului: "Cine dorește să încerce acest numar este poftit în arenă". Liniște peste tot, doar din ultimul rând ridică mâna o femeie: "Încerc eu, dar vă rog să nu mă loviți prea tare în cap.".