vineri, 24 septembrie 2010

Amos Oz - Să nu pronunţi : noapte


O carte cumpărată întâmplător, la nimereală şi care probabil va fi cartea anului 2010 pentru mine. Mă aflam într-o librărie împreună cu o colegă cu gând să cumpărăm cadou o carte pentru şefa noastră (până la urmă am cumpărat două cărţi. colega a ales "De ce bărbaţii se uită la meci şi femeile se uită în oglindă", iar eu am ales "Cronica păsării arc"). Şi pentru că aproape de fiecare dată când cumpăr cadou pentru cineva îmi place să-mi fac şi mie un cadou, am ales această carte despre care nu ştiam absolut nimic, iar despre autor, cu numele său ce mă duce cu gândul la poveşti cu vrăjitori, am crezut că este din Statele Unite.

Amos Oz este israelian, iar cadrul romanului este un mic orăşel situat în apropiere de Beersheba. Principalii protagonişti, un cuplu format dintr-un inginer în jurul vârstei de 60 şi o profesoară de literatură cu 15 ani mai tânără. Acţiunea se petrece în jurul construirii unui sanatoriu pentru narcomani, însă nu acţiunea este importantă la această carte. Amos Oz intră foarte adânc în sufletele celor două personaje principale, în relaţia lor. Capitolele se succed într-un mod interesant, personajele principale işi expun pe rând gândurile şi sentimentele , iar un narator se intercalează între ei cu capitole ce oferă o viziune de ansamblu mult mai precisă.Teo şi Noa sunt meditativi, uniţi într-o dragoste tristă şi ciudată. Stau pe rând pe balconul apartamentului lor şi privesc nopatea deşertul, evocă trecutul şi privesc parcă fără îndrăzneală spre viitor. Amos Oz este atent la fiecare detaliu, descrie totul foarte amănunţit, cadrele se succed lent şi sunt foarte interesant de urmărit din perspective diferite.Per total o carte de mare fineţe, cu multă tristeţe pe alocuri, dar şi amuzantă câteodată, cu sexualitate cuminte, foarte multă psihologie şi descrieri superbe.

marți, 21 septembrie 2010

Partea a treia : Primele două întâlniri

Ieşiţi în răcoarea obişnuită a unei nopţi de toamnă, a început să-mi povestească :

Vacanţele de vară mi le petreceam la bunici la ţară, într-un sat obişnuit aflat în zona de deal. Mergând doar în vacanţe acolo, nu aveam foarte mulţi prieteni. Îmi omoram timpul fie stând prin curte, ori plimbându-mă prin împrejurimi. Atunci, la ţară, copiii erau liberi. Eu am colindat pădurile, am fost la râu, am fost oriunde mi-am dorit pentru că bunicii erau obligaţi să facă zile la colectiv şi eu eram prea mică. Prima chestie ciudată am trăit-o la şase ani. Mi-o aduc aminte ca şi cum ar fi trăită acum. Aveau bunicii un beci sub pământ, foarte îngust şi cu scări înalte şi multe. Jos era pământ şi întuneric negru. Eram singură în curte şi îmi făceam de lucru cu te miri ce. Apropiindu-mă de gura beciului, am văzut acolo jos în întuneric un om care se uita la mine. Nu mi-a spus nimic atunci. Nu mi-a fost frică şi nici de întuneric nu îmi era frică.
Şase ani mai târziu urcam pe deal, unde este o biserică de lemn foarte veche şi foarte frumoasă, pe care de curând au declarat-o monument naţional. Umblam prin pădurea de salcâmi şi am descoperit vechiul cimitir strămoşesc. Erau cruci vechi, aproape pietre. Atunci am văzut un om care m-a întrebat de ce umblu pe acolo şi dacă nu îmi este frică. I-am răspuns că nu îmi este frică. Omul s-a întors şi a dispărut după un salcâm. Câteva momente mai târziu, pe drumul de întoarcere către casă, am realizat că fusese acelaşi om pe care-l văzusem în întunericul din beci. De atunci nu am mai putut să dorm bine. Ce coşmaruri am avut eu până la vreo optsprezece ani nu doresc nimănui. A treia oară când ne-am întâlnit a fost mult mai violent şi cu urmări grave, dar nu vreau să vorbesc despre asta.

M-a rugat să-i chem un taxi. S-a urcat în maşină şi a dispărut. Eu am pornit pe jos spre casă, ca deobicei în singurătate. Vântul risipea frunzele căzute. Întunericul stăpânea întreaga fire.

luni, 20 septembrie 2010

Partea a doua : Murim...ca mâine

Magda Isanos - Murim...ca mâine

E-aşa de trist să cugeti că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioşi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne,atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri şi de ploi,
cu păr din care şiruie răcoare?

Şi iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot aşa o să se plece,
mirată, peste apa care trece
noi singuri n-o să fim a doua oară.

Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viaţa e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate

şi celălalt şi-mi pare nenţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim.


A aşteptat până am terminat de citit, apoi a mâncat în linişte Big Mac-ul pe care şi-l comandase. Am mâncat şi eu, fără să mai spun nimic, o porţie de aripioare picante şi am băut o bere Tuborg la cutie.

- A murit la 28 de ani poeta. A fost soţia lui Eusebiu Camilar. Eu îl ştiu pe omul ăsta pentru că a tradus excelent basmele persane din 1001 de nopţi.
- O poezie frumoasă, mi-a răspuns. Păcat că poeta a murit tânără şi fără să ştie că aşa cum iarba răsare din nou şi ea are continuitate, pentru un motiv simplu şi cât se poate de banal. Singură se leagă de viaţă, o cere, şi pentru că este un om bun i se va da. Întreabă-mă de unde o ştiu.
- Ştiu de unde o ştii. De la budismul Zen. Nu sunt de acord cu tine.
- Greşeşti mult tu. Din experienţa personală! Nu totul se bazează pe ce preiei. Multe le şi trăieşti! Nu este cam artificial să plantezi în tine ceva în care nu crezi ? Organismul tău adaptat la viaţă o să-l respingă mai devreme sau mai târziu! Încă o dată, nu vorbesc preţios, vorbesc o altă limbă!
- Ce vorbeşti din experienţă personală ? Eu sunt de acord cu poeta. Murim şi atât. Nu mai rămâne nimic de noi.
- Viaţa mea, bineînţeles. Sunt atâtea întâmplări care îmi confirmă. Nu este nicio problemă să crezi că mori şi gata. Oamenii sunt diferiţi, nu au aceeaşi culoare!
- Vreau un exemplu concret, am întrerupt-o.
- Dacă iţi spun că de când m-am născut pe mine mă urmăreşte moartea şi încă cineva, o să spui că sunt nebună. Şi totuşi nu mai demult decât acum o lună am ingerat o substanţă care trebuia să mă trimită în comă şi să mă omoare dacă nu aş fi făcut de urgenţă spălături stomacale plus perfuzii. Nu am murit încă! Cum am ajuns aici ? Am luat în mână, am băgat în gură fără să gândesc nimic, cu creierul gol. Tare, nu ? Acum o să zici că sunt o sinucigaşă patologică, dar te asigur că nu m-aş sinucide nici dacă mi-ai garanta nemurirea.
- Sinuciderea nu se bate cap în cap cu nemurirea? Adică un sinucigaş vrea să scape de viaţă. Pentru el nemurirea ar fi un infinit de chinuri.
- Vezi că nu înţelegi? Tocmai ăsta este pardoxul. Nu ai auzit de călugărul budist care şi-a turnat benzină pe el şi a ars nemişcat în poziţie de lotus? Nu am gândit. Nu am avut nimic în cap. Nu am avut control pe bucata de carne.
-O, Doamne !
- Da !

Era trecut de miezul nopţii şi rămăseserăm singurii clienţi din local. Pentru a nu-i încurca pe angajaţii care doreau să facă curat, am propus să ieşim pentru continuarea discuţiei.

duminică, 19 septembrie 2010

Partea întâi : Hesse, Mann şi alte discuţii purtate cu fata din parc

Ne-am întâlnit la ora obişnuită. Fiind o zi călduroasă parcul era plin de lume, în special bunici cu copii gălăgioşi sau adolescenţi ciudaţi care pierdeau vremea după una din primele zile ale începutului de an şcolar. Îi promisesem cu o seară înainte că îi voi da câteva explicaţii referitoare la Lupul de stepă, explicaţii pe care le-am primit şi eu la rândul meu. Ne-am aşezat amândoi turceşte pe iarba de la marginea lacului, într-un loc mai ferit de tumultul lumii.
- Ai mintea odihnită ? Începem ?, am întrebat-o pe un ton glumeţ.
- Sigur ! Sunt ca un burete, mi-a răspuns uitându-se la mine cu obişnuiţii ei ochi mari.
- Bun. Din câte am înţeles, Lupul de stepă este un roman autobiografic. Protagonistul este prezentat din trei perspective : nepotul, personajul - jurnalul,da?, tratatul despre lupul de stepă. În partea de jurnal regăsim teoria confucianistă "nu face altora ce nu vrei să-ţi faca ei ţie", ca fundament al burgheziei pe care o dispreţuieşte, dar de care nu se poate separa. În partea de tratat ne confruntăm cu teoria lui Nietzsche care spune că nu există divinitate, nu există valori morale şi nu există cunoaştere, iar în partea suprarealistă, călătoria prin teatrul magic, regăsim teoria lui Spinoza şi anume că tot ce ne înconjoară eixstă din cauza divinităţii. Personajului i se relevă posibilitatea de a porni în căutarea unei lumi superioare, în care cele doua identităţi ale sale pot coexista fără conflicte, astfel că moartea de care anterior se temea nu i se mai pare înfricoşătoare, ci o soluţie.
 
M-a ascultat cu atenţie fără să mă întrerupă din explicaţia pe care am auzit-o la rândul meu de la cineva care înţelesese cartea.Când am terminat a hohotit un pic amuzată.
- Îmi dai dreptate întru totul, sau mai bine zis prietenul tău îmi dă dreptate. Şi eu ţi-am spus că este o autobiografie. Sunt de acord că poţi interpreta dacă vrei şi filosofic, dar te asigur că eu am simţit că el a trăit tot ce spune acolo. Ţie poate ţi se pare că este vorba despre o exprimare afectă dar te asigur că sunt vieţi de oameni marcate de întâmplări ciudate, să le zicem. Eu de fapt iţi spun ţie că te ţii deoparte de ceea ce citeşti ca să nu cazi în afectare, dar dacă omul ăsta a vrut să se sinucidă este pentru că el a simţit că moartea o să-i ofere un moment de respiro. Ştia că oricum o să o ia de la capăt. Când o omoară pe Hermina, care, ce naiba?, numele iţi spune clar că este esenţa vieţii, fluidul care umple corpul uman, poţi să spui că a înţeles că există şi o altă cale. Oare pe ce se bazează filozofiile universal acceptate dacă nu pe natura omului, originea şi finalitatea? Când vorbeşte de nemuritori şi despre muzică iţi arată cu degetul că muzica te ţine legat, nu te ridică nicăieri pe culmile simţirilor. O să vezi tu asta mai bine în Muntele vrăjit. Sunt de acord cu explicaţia dar când apelezi la filosofie de fapt te invârţi după deget. Nu tot ce se întâmplă are o explicaţie logică.
- Bun. Mă bucur că eşti de acord cu ceea ce ţi-am spus. Eu nu mai am ce să adaug, pentru că voi aţi înţeles romanul mult mai bine. Siddartha este o carte mult mai accesibilă şi probabil chiar dacă nu are valoarea Lupului de stepă, mie mi-a plăcut mai mult.
- Te rog să-mi spui ce ai înţeles din Siddartha. Vreau să ştiu cum vezi tu.
- Ce am înţeles eu din Siddartha ? Nu aş putea să-ţi explic prea bine în cuvinte. Este vorba despre un om care pleacă într-o călătorie spirituală care se prelungeşte pe parcursul întregii vieţi. Încearcă să cunoască absolutul şi niciodată nu este mulţumit de cât învaţă, de cât cunoaşte. E ca tine, vrea să ştie care este sensul vieţii. Filozofie indiană şi meditaţie la greu.Nu ştiu să-ţi explic prea bine. Ştiu că mă consideri nătâng, dar asta e. Discutăm cărţi mai uşoare dacă vrei.
- Bine. O să te las cu Hesse, dar tot trebuie să-ţi spun că pe Buddha îl chemă Siddartha Guapta Buddha, adică cel iluminat, şi vezi şi tu că Siddartha nu este decât fluidul maleabil al vieţii pe care Buddha l-a lăsat în urmă să treca acolo printre cei puţini care urmează calea. Siddartha a urmat calea celor de la dreapta, cei cărora li se vor înmulţi zilele. Poate acum vezi mai bine cine este Hermina pentu Hesse. Vorbim despre ce cărţi vrei tu pentru că imi place să vorbesc cu tine. Aproape că nu am cu cine să vorbesc despre ce vorbesc cu tine. 

Am continuat să vorbim. Ore întregi, uitând de timp şi de toate. I-am povestit despre cum m-am apucat de citit, despre miile de basme care mi-au ţinut de urât în copilărie, despre bunicul care m-a iniţiat în ale cititului. Mi-a povestit şi ea despre copilăria ei, despre tinereţe, despre faptul că în urmă cu zece ani era mai înţeleaptă decât acum şi gândea mai liber. Şi între timp s-a făcut noapte, iar în parc era pustiu. Am ajuns din nou la cărţi şi la Dumnezeu. Ne-am reîntors la Muntele Vrăjit al lui Thomas Mann.

- Muntele Vrăjit te acaparează cu totul şi vezi că este din nou o demonstraţie că Dumnezeu există, dar porneşte de la nivel de începător pentru omul care de abia acum descoperă lumea. Şi este un pic nu ştiu cum pentru că un personaj mult menţionat se numeşte Joachim şi parcă tu eşti cu ochii pe mine.
- Încă îmi fac curaj să citesc cartea asta, i-am răspuns. E mult prea groasă. Cred că o să-mi ia pe puţin trei luni. În ultima vreme am început să citesc poezie. Am descoperit recent o poetă incredibilă, Magda Isanos.
Aveam cartea cu mine şi am vrut să o scot şi să-i citesc o poezie, dar m-a întrerupt.
- Mi-e cam foame. Nu vrei să mâncăm ceva ?
Am fost oarecum surprins pentru că niciodată nu depăşisem împreună perimetrul parcului. Întâlnirile noastre începeau şi se terminau în parc. Fiecare venea şi pleca pe drumul său. Totuşi am acceptat, întrebând-o :
- McDonald's ?
- Daca vrei tu la Mc fie. Mie îmi place mai mult KFC-ul.
- Deci dintre Mc şi KFC iţi place KFC. Nu pot să cred că ai preferinţe lumeşti.Marii asceţi n-ar da doi bani pe prostiile astea.
A râs. Ne-am îndreptat spre McDonald's. KFC era prea departe.

vineri, 17 septembrie 2010

La cantina populară

Orele 19:30. O zi de joi obişnuită. La cantina magazinului IKEA este o coadă de cel puţin cincizeci de persoane. Se întinde ca un şarpe lung până aproape de ieşire, spre partea unde este expusă mobila. Oameni cu feţe obosite şi triste aşteaptă într-un zumzet sinistru să guste din cartofii congelaţi, chifteluţele din ren (probabil este vorba despre un ren fabricat din cauciuc; mie această impresie mi-au lăsat-o singura oară când am gustat), sosurile din amidon cu diverse gusturi şi multe alte bunătăţi ale celebrei bucătării scandinave. Norocoşii care deja au reuşit să cumpere, stau la masă şi înfulecă debordant. Cozi exact ca pe vremea lui Ceauşescu. Aceeaşi disperare. IKEA, această cantină a săracilor din capitalism. Dacă nu era coada aşa mare aş fi stat şi eu.

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Religie

În decorul tomnatic al parcului discut zilnic cu o fată. Surprinzător, nu discutăm banalităţi şi nici de complezenţă. I-am recomandat Murakami, a citit "Cronica păsării arc" şi nu i-a fost pe plac. I-am recomandat blogul meu şi m-a criticat vehement pentru scrierile având vaginul în prim plan. I-am recomandat "Ploaia înainte să cadă" şi "Marele Gatsby" şi, dupa ce le-a citit, a spus despre ele că sunt uşurele. În schimb i-a plăcut "Lupul de stepă". Şi-a cumpărat chiar şi "Muntele Vrăjit". Într-o zi cu ceaţă, priveam amândoi tăcuţi oglinda lacului, când a deschis subiectul întrebându-mă :
- Ai citit Dhammapada, Tora, Evanghelia sau Coranul?
- Nu sunt o persoană religioasă. Doar pasaje din Sfânta Scriptură, i-am răspuns.
- Păi atunci să nu ai vreodată senzaţia că înţelegi ce citeşti. Mulţi din autorii pe care îi citeşti, pentru că ăştia deşi se ascund bine şi se prefac, sunt oamenii foarte religioşi. Am terminat Lupul de stepă şi este o carte plină de înţelesuri şi relevări religioase care pe mine m-au ajutat mult. Când mă gândesc că nu sunt singura care a înţeles aşa. Păcat!
Am ridicat din umeri neştiind ce să-i răspund. Tot ea a continuat :
- Şi încă ceva. Toţi care se ţin deoparte de cărţile astea o fac doar pentru că le este frică că nu o să mai fie la fel după. Oricum când le citeşti prima dată eşti orb şi nu mulţi le mai citesc a doua oară, aşa că poţi să stai liniştit că viaţa trece repede.

Apoi s-a uitat la mine cu nişte ochi mari şi a zâmbit. Nu a fost nicidecum un zâmbet superior, pentru că astfel de oameni nu işi arată niciodată superioritatea. Am mai stat tăcuţi câteva momente privind undeva în zare, apoi şi-a luat la revedere şi a plecat.

joi, 9 septembrie 2010

T.O. Bobe - Cum mi-am petrecut vacanţa de vară


O carte care m-a lăsat cu gura căscată. Compunerea de 350 de pagini a unui copil de 10 ani în care povesteşte cum şi-a petrecut vacanţa de vară într-o Românie post anul 2000. Constănţeanul T.O. Bobe a intrat perfect în pielea copilului, iar romanul său mi se pare chiar mai reuşit decât cel al lui Mark Haddon care în "O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii" scrie din perspectiva unui autist de 15 ani.

Scrierea începe banal, dar treptat lucrurile se complică. Apar morţi şi presupuse crime, intră în scenă terorişti şi piraţi, vin extratereştrii, au loc comploturi la nivel mondial. La un moment dat întreaga acţiune pare desprinsă din Counter Strike, pentru ca următorul cadru să fie din lumea pe care noi o cunoaştem atât de bine. Iar apoi planurile se amestecă între ele şi nici nu mai ştii dacă Luca (personajul principal, autorul compunerii) este nebun sau doar inventează pentru a o impresiona pe Miruna Nahabetian (colega lui de clasă, cea mai bună la compunere). Ori poate lucrurile se petrec aievea ?

Cartea este extrem de vicleană, de mare inteliegenţă. Sunt pasaje la care efectiv am râs cu lacrimi, alte pasaje mi-au dat de gândit. Multe faze amintesc cititorului mai în vârstă de propria copilărie, iar alte faze arată cum decurge copilăria în prezent.

Se citeşte pe nerăsuflate şi iţi taie răsuflarea. Pur şi simplu minunată !

duminică, 5 septembrie 2010

Borsec

Într-o zi, mergând de la Vatra Dornei spre Târgu Mureş, m-am abătut spre Borsec. Cunoscută multora dintre noi pentru apele sale minerale, staţiunea se află în judeţul Harghita în mijlocul unor păduri de brad, bradul şi ursul brun regăsindu-se şi pe eticheta sticlelor. Din păcate staţiunea se află într-o stare sinistră, desprinsă parcă din poeziile lui Bacovia. Clădiri părăsite, mâncate de putreziciune. Drumuri înfundate, câini înfometaţi. Izvoarele cu apă minerală curg singure, nepăsându-le de turiştii care arareori se mai abat să bea o gură de apă. Asta e turismul românesc.


miercuri, 1 septembrie 2010

Căpitanul

După ce am mâncat de prânz ca un corporatist amărât, supă de pui şi dovlecei umpluţi la cantină, am mers în parc să-mi trag sufletul pe o bancă. Primăria a amenajat frumos şi parcul unde mă odihnesc eu. Au pus leagăne pentru copii şi tot felul de accesorii, bănci vopsite frumos, coşuri de gunoi, pavaj. Stând pe o bancă am privit la jocul copiilor din imediata apropiere. Într-un carusel cu şase locuri care se rotea prin pedalatul celor din el au luat loc cinci copii. Patru dintre ei aveau sub 7 ani, iar unu cred că avea 10. Era înalt şi foarte retardat. Au început să se certe :
- Eu vreau să fiu căpitanul !
- Ba nu. Eu sunt căpitanul !
- Ba eu !
Nu au ajuns la nicio concluzie şi nu numai că nimeni nu dădea la pedale, dar au început să se scuipe cu o răutate specifică oamenilor. Bineînţeles că mi-a venit în minte celebrul roman Împăratul muştelor, căci aşa sunt eu, trebuie să asociez tot ce mi se întâmplă cu o carte, un film ori o melodie.
Am părăsit parcul cu un gust amar gândindu-mă că asta e condiţia omului, să fie rău. Am privit către cerul albastru cu nori albi pufoşi ca pe marginile blogului meu şi m-am gândit la sfârşitul filmului American Beauty. Mi-a mai venit inima la loc.