luni, 28 februarie 2011

km 36

Episodul de astăzi este menit să înlocuiască capitolul VI din întâmplările pe care le-am trăit alături de Amalia Crăciun. În urma numeroaselor plângeri am decis să opresc această mini serie, pornografică după cum mi s-a spus. Întreaga audienţă s-ar îngrozi citind capitolele VI şi VII, aşa că mai bine punem punct. Ne vom închipui că în dimineaţa următoare am plecat acasă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi de atunci n-am mai vorbit în veci cu Amalia Crăciun.

În schimb vă ofer o poză cu un câine. Cu toţii iubim câinii, chiar şi atunci când ei beau apă cu săpun pentru parbriz. Căţeaua din imagine a fost surprinsă la benzinăria de la kilometrul 36, pe autostrada Bucureşti-Piteşti.

joi, 24 februarie 2011

Chuck Palahniuk - Fight Club


Romanul care a stat la baza mult mai celebrului (pe nedrept) film, o adevărată mostră de talent din partea lui Palahniuk, o carte modernă, underground, haotică, anarhistă. Un manifest împotriva epocii moderne, a vieţii omului în societatea de consum. Înainte de începerea acţiunii din roman, personajul principal care este şi narator, al carui nume nu este dezvăluit, probabil lucra zi de zi cu drag şi spor la corporaţie, îşi cumpăra mobilă IKEA de care era obsedat (ajunge să fie posedat de lucrurile pe care le posedă), ducea o viaţă fericită la suprafaţă, dar în profunzime anostă. La începutul romanului îl găsim suferind de insomnie, apoi mergând pe la diverse cercuri ale bolnavilor de cancer, leucemie sau alte maladii. Până când la unul dintre cercuri o întâlneşte pe Marla, iar pe o plajă de nudişti se întâlneşte cu Tyler Durden care era dezbrăcat, bineînţeles (în film întâlnirea cu Tyler are loc în avion. probabil costa mult o scenă cu Brad Pitt nud). Cam din acest moment începe toată nebunia. Cartea mi-a plăcut mai mult decât filmul, deşi cu siguranţă faptul că văzusem pelicula înainte m-a ajutat la înţelegerea cărţii, scrisă destul de ciudat, dar probabil acesta este stilul lui Palahniuk. Din păcate exemplarul meu are pe copertă o poză cu Edward Norton şi Brad Pitt, o stratagemă de marketing a editurii. Oare cum arăta coperta originală? Merită foarte mult cartea, merită şi filmul. Surprinzător de multă lume evită Fight Club (fie cartea, fie filmul, tradus de imdb ca Sala de lupte) crezând că subiectul principal sunt luptele. Palahniuk e o mare descoperire pentru mine în 2011 şi cu siguranţă am să mai încerc scrieri de-ale sale.

Finalul cărţii este diferit de cel al filmului (superb şi el, cu Pixies - Where is my mind şi toate blocurile alea dinamitate, cu Norton şi Helena Bonham Carter ţinându-se de mână şi cu acel penis care apare pe ecran, explicat pe îndelete în carte) şi chiar mi-a placut foarte mult. Pot spune că Palahniuk a dat dovadă de genialitate cu această carte.

luni, 21 februarie 2011

Momente Abracadabra

de Eufrosin Potecă

Momente magice în rock.... hmmm.... Sunt multe momente magice (pentru mine) și am selectat câteva care chiar sunt speciale. Avem așa (fără numere):

Pink Floyd - Careful with That Axe, Eugene. Când eram prin liceu un prieten mi-a recomandat Ummagumma volumul I. Pe vremea aceea ascultam muzica la un walkman chinezesc ieftin, seara, pe întuneric, ideal. Prietenul îmi spune “Când ajungi la Careful dă la maxim volumul” Avea o privire ciudată. În seara respectivă am ascultat albumul iar la Careful am dat la maxim numai că în mod ciudat, țipătul lui Waters de la minutul 3:07 nu m-a speriat. M-a încântat la nebunie. A fost un moment magic... Aștept cu extrem de multă nerăbdare acel urlet de câte ori ascult piesa asta genială.

Van der Graaf Generator - Killer. Piesa asta este magică de la cap la coadă. Versurile sunt excepționale, vocea lui Hammill e tulburătoare, riff-ul principal e genial iar saxofonul lui Jackson de la 4:55 încolo e progresiv “rău”. Superb!

Pixies - In Heaven. În copilărie am urmărit cu foarte mare interes și teroare (BOB era înfricoșător) Twin Peaks. Ulterior am vazut cam tot ce a făcut David Lynch. Inclusiv Eraserhead. Coverul celor de la Pixies după “Lady in the Radiator Song” e absolut mirific. Charles Michael Kittridge Thompson IV își urlă plămânii aici .... Cred că am o problemă cu ăștia care urlă aiurea.

Green River - Swallow My Pride. Înainte de Mudhoney și Pearl Jam au fost Green River. “I don't know what you're thinking of / This ain't the summer of love “. Magic refren.

Smashing Pumpkins - Drown. De la riff-ul de început până la feedback-ul strunit incredibil de bine de la jumătatea piesei până la sfârșit este magie pură. Corgan rămâne un geniu.

Queen - Father to Son. A doua piesă de pe al doilea album al celor de la Queen e chiar surpinzătoare dacă tot ce ai ascultat până atunci de la ei au fost Innuendo și The Miracle (albumele). Pentru mine a fost un moment magic audiția acestei piese. Și încă este.

Sonic Youth - Sugar Kane. Moore și Ranaldo creează o furtună chitaristică aici care pe mine m-a dat pe spate mereu. Rămâne piesa mea preferată de la Sonic Youth.

Deep Purple - Bloodsucker. Revenim la țipete. De la 3:26 până la sfârșit Gillan cântă drăcește. Rău. Nu mai spun de riff-ul de chitară.... (mă repet dar asta e) magic....

Uriah Heep – Gypsy. Avem un riff greu de chitară, susținut de orga lui Ken Hensley, o poveste cu țigani (altfel decât cei mioritici), un solo de orga impresionant..... abracadabra.

Dire Straits - You and Your Friend. Aici magia este creată de dialogul între chitara acustică (slide) și cea electrică. Mark Knopfler e un maestru. Dialogul există și între părțile de voce și cele de chitară. Mai rar o piesă ca asta.

Rage Against the Machine - Bullet in the Head. Revoluționarii de la Rage Against the Machine creează aici o tensiune unică. De la minutul 2:54 încolo nu mai poți sta pe scaun liniștit să asculți. Unice sunt și sunetele scoase de Morello cu ajutorul Digitech Whammy. You brain-dead You gotta fuckin' bullet in your head

Ten Years After - I'm Going Home (Live at Woodstock). Basul lui Leo Lyons e electrizant, e fundalul perfect pentru furia chitaristică a lui Alvin. Deși e un mare cover, un medley din standarde blues și rock’n’roll e un moment magic, foarte puternic.

REM - It's the End of the World as We Know It. Închei cu o piesă care nu se remarcă prin nimic special. Dar refrenul vibrează în căpățâna mea într-un mod indescriptibil. E mai mult decât magic. E hipnotizant.

Închei aici cu speranța că toată “magia” asta nu mă va face să arăt ca Harry Potter.

joi, 17 februarie 2011

Apartamentul Amaliei Crăciun

Apartamentul se află într-un bloc nou construit în ansamblul rezidenţial. Amalia Crăciun a plătit deja doi ani de rate pentru el şi mai are douăzecişitrei. Maşina şi casa cumpărate pe banii băncii pentru care va plăti toată viaţa. Rata de la apartament o va termina la cincizecişişase de ani, iar până atunci va munci zi de zi de la 9 dimineaţa până noaptea târziu. Asta dacă va avea sănătate. Asta dacă va mai avea un loc de muncă şi în viitor. Asta dacă nu va înnebuni într-o zi şi-şi va zbura creierii de atâta deprimare. Oare de ce Amalia Crăciun nu are o relaţie stabilă cu un bărbat? În urmă cu o generaţie la vârsta ei femeile aveau deja copii la şcoală, în ciclul gimnazial.

În apartamentul Amaliei Crăciun miroase a parfum de cameră pulverizat dintr-un dispozitiv la intervale de timp prestabilite. Holul este foarte spaţios, amenajându-şi aici un birou pentru computer, un cuier cu ladă pentru încălţăminte şi chiar maşina de spălat. Câteva perechi de încălţări se aflau în dezordine împrăştiate, dar Amalia Crăciun le-a adunat repede, scuzându-se, şi le-a aruncat în ladă. M-a invitat în sufragerie spunându-mi că vine imediat şi aduce ceva de băut. Sufrageria Amaliei Crăciun este destul de mare, iar primul lucru care îţi sare în ochi este bicicleta medicinală aflată într-un colţ. Acel tip de dispozitiv pe care-l foloseşti des în prima săptămână de la cumpărare, apoi din când în când, iar în final uiţi cu totul de el şi-l laşi în paragină. Aşa părea să fie şi bicicleta Amaliei Crăciun, de ghidonul său stând agăţată o geantă.
- Dacă vrei poţi pune muzică, se auzi Amalia Crăciun de undeva de pe hol.

În biblioteca ce părea din lemn masiv (oare ce salariu are Amalia Crăciun?) două rafturi imense erau ocupate de cd-uri originale. Sub cd-uri se afla o staţie Technics cu amplificator, cd player şi cred că un radio. Am luat un cd la întâmplare de pe unul dintre rafturi, l-am scos din carcasă, am apăsat butonul open/close şi l-am introdus pe suport, după care am apăsat din nou butonul open/close. M-am aşezat pe canapeaua moale şi am început să citesc pe spatele cd-ului. Play. Sunetul a umplut încăperea. Măsuţă de sticlă, covor miţos de culoarea părului de cămilă, o bibliotecă, o canapea şi două fotolii ultra moderne, bicicleta medicinală. Ciudat că apartamentul nu are bucătărie americană, ca toate apartamentele de ultimă generaţie. Dar e mai bine aşa, nu am fost niciodată adeptul unei bucătării americane într-un apartament de bloc din România. Sunetul pluteşte prin întreg apartamentul Amaliei Crăciun. Everywhere it's six-sex-six by luck. Sonic Youth - Dirty Boots, prima melodie de pe albumul Goo. Pe pereţii camerei nu sunt icoane şi nici tablouri. Sunt de un alb imaculat. Amalia Crăciun se aşează surâzătoare lângă mine pe canapea într-o mână având o sticlă de vin roşu, iar în cealaltă două pahare cu picior. Desfac sticla şi torn în pahare. Ciocnim.
- Dacă vrei poţi dormi la mine peste noapte. E cam târziu să mai pleci.
- Da, rămân, dacă nu e deranjul prea mare, i-am răspuns eu formal.
- Păi o să-ţi fac patul pe canapea atunci. Să-mi spui dacă ţi-e somn.
- Nu, încă nu îmi este somn.

Cu siguranţă mi-a spus de aparenţă că îmi face patul pe canapea. Probabil se gândeşte că aş considera-o femeie uşoară dacă mi-ar fi spus că putem dormi împreună în patul ei din dormitor. Am băut vin, am ascultat în întregime albumul Goo şi am discutat banalităţi. Din păcate Amalia Crăciun nu avea nimic de mâncare în afară de câteva conserve şi floricele pentru microunde. Am ales floricelele, deşi probabil sunt cancerigene. Trecuserăm deja la a doua sticlă de vin, când Amalia Crăciun începu să-mi povestească o altă întâmplare ciudată, poate chiar mai ciudată ca povestea lui nea Camfor :

- De această dată personajul este un unchi de-al meu mai îndepărtat. Îl cunosc destul de bine şi nu are nicio treabă omul cu paranormalele, absolut. I s-a întâmplat o chestie foarte ciudată. Venea el într-o seară de la oraş la ţară, singur cu maşina. Drumul spre sat, care este situat pe un vârf de deal, trece printr-o zonă de vale, pustie. Ai câmp pe drepta cu biserica cocoţată pe un deal şi pădure de salcâm pe stânga. În total ai de parcurs un kilometru de pustiu fără să vezi altceva decât biserica ca dovadă că zona e locuită. El a ajuns acolo pe înserat şi a parcurs acest unic kilometru o noapte întreagă. A mers aproape fără oprire cu maşina. Când a oprit, s-a uitat dar nu a înţeles unde e şi încotro să o mai apuce. Oricât a mers înainte şi înapoi nu a ajuns nicăieri până dimineaţa. Atunci abia a ajuns la intrarea în sat, în zorii zilei . Nu-şi explică cum s-a întâmplat şi pe unde a umblat toată noaptea. Omul ăsta nu obişnuieşte să bea, este foarte activ, doarme puţine ore pe noapte. Şi are şi o meserie care îl ţine în priză tot timpul şi mai ales bine ancorat la realitate. Este doctor gastroenterolog şi e foarte bun în meseria lui. A avut câţiva pacienţi importanţi, chiar şi persoane politice.

A doua sticlă de vin era pe terminate, iar Amalia Crăciun a schimbat cd-ul. Nightmares On Wax, albumul Smokers Delight. Muzica asta este foarte asemănătoare cu muzica folosită la filmele semi porno pe care le vedeam în copilărie, sâmbăta după miezul nopţii la televizor.În locuinţe luxoase o femeie îmbrăcată în rochie neagră de seară şi un bărbat în pantaloni de doc şi tricou polo prin care i se văd pectoralii se dezbrăcau şi începeau să facă sex. Coloana sonoră din film era foarte asemănătoare cu muzica realizată de Nightmares On Wax. Stăteam lângă Amalia Crăciun pe canapeaua din sufrageria ei şi eram amândoi ameţiţi de vin. Încercam să-mi imaginez dacă unchiul ei era nebun, ori dacă se rătăcise în drumul spre casă. Dacă nu, era un caz tipic de X-Files.

După ce am terminat a treia sticlă de vin, de comun acord eu şi Amalia Crăciun ne-am sărutat. Cu limba. Timp de peste un minut în continuu. Nu a fost un moment premeditat, dar cred că amândoi aşteptam să se întâmple. Poate a durat mai mult de atât, pentru că deobicei momentele plăcute trec mai repede decât durează cu adevărat. Iar momentele urâte sunt mai scurte decât în realitate. Un om căruia i se ia sânge la spital simte timpul cum se scurge greu, foarte greu şi acul nu mai iese din venă, deşi este posibil ca întreaga operaţiune să dureze zece secunde. Totul e în mintea noastră.

Holul lung se întinde de la ieşirea din sufragerie până la intrarea în baie, pe hol între uşile de la bucătărie şi cea de la dormitor aflându-se biroul cu computerul. În dormitor pe răftuleţe sunt aşezate o mulţime de cărţi, în marea majoritate din colecţia verde Adevărul. Totuşi pe noptieră se află una dintre cărţile lui Yukio Mishima, Confesiunile unei măşti. Nici urmă de jucării de pluş sau alte copilărisme. Patul făcut ordonat, acoperit cu o cuvertură roşie, în faţa patului o toaletă cu oglindă şi multe cutiuţe pentru machiaj. Farduri, rimel, pudră şi alte lucruri trebuincioase unei femei. Linişte deplină. Trecut de miezul nopţii. Amalia Crăciun mi-a spus să o aştept că se duce până la baie. Dormitorul este o cameră foarte plăcută, fără televizor, doar pentru citit sau dormit. Acum realizez că nici în sufragerie nu există televizor.

Amalia Crăciun s-a întors îmbrăcată în tanga albaştri şi o bluziţă un pic mai lungă decât să-i acopere sânii. Are forme foarte frumoase pentru că este slabă şi s-a păstrat. Totuşi faţa îi trădează vârsta. S-a aşezat lângă mine cu picioarele sub ea şi ne-am mai sărutat o vreme. Când s-a întins pentru a stinge veioza chilotul i s-a depărtat şi am putut să-i văd puţin din despicătura vaginului. Ne-am băgat sub pilota pentru două persoane (oare de ce are o pilotă pentru două persoane cineva care locuieşte singur? oare Amalia Crăciun mai are şi alţi vizitatori?) şi i-am atins sânii, dându-i bluza la o parte. Sânii Amaliei Crăciun sunt moi şi fini la atingere, dar nu sunt exagerat de mari. Doar vedetele porno sunt slabe şi au sânii mari. Amalia Crăciun are nişte sâni grozavi, mi-am spus. În acest moment s-a auzit soneria de la intrare. Oare cine sună la ora 1 noaptea? Amalia Crăciun s-a înfăşurat într-un halat şi s-a dus să vadă ce s-a întâmplat. Era vecina de la etajul inferior care i-a spus, cu vocea ridicată: "Nesimţito, iar m-ai inundat. De ce nu ştergi apa după ce faci baie? O să te reclam la administrator.". "Bine,bine", a mormăit Amalia Crăciun şi a închis uşa după care s-a întors lângă mine. I-am propus să facem dragoste, dar a spus că nu e momentul potrivit şi mai bine ne-am culca. S-a întors cu spatele la mine şi după o vreme probabil am adormit amândoi.

În noaptea în care am dormit lângă Amalia Crăciun am avut un vis. Mergeam pe coridorul lung din apartamentul ei şi nu puteam ajunge la capăt. Chiar începusem să alerg dar tot nu puteam ajunge la capăt deşi mai era foarte puţin de mers. În capătul coridorului stătea Amalia Crăciun îmbrăcată cu nişte pantaloni mulaţi de ciclist, care îi intraseră în vagin. În partea de sus era goală. Se unduia pe ritmurile melodiei Machine Gun a lui Jimi Hendrix. Din când în când, în ritmul melodiei, Amalia Crăciun se crăcăna, împingându-şi pelvisul în faţă. Pantalonii, asemănători cu cei purtaţi cândva de Santiago Botero, se mulau perfect în vaginul ei. Iar eu încercam să ajung la ea dar nu reuşeam oricât de repede alergam.

vineri, 11 februarie 2011

momente magice în rock

de ionescu

acum ceva vreme am dat de un sit care propunea exact ce spune acest titlu- să facă un top al celor mai fabuloase pasaje din muzica rock. nu mai pot găsi acel sit. erau acolo heart, cu începutul de la barracuda, allman brothers, cu o temă instrumentală din ramblin' man, the who cu răcnetul lui daltrey din won't get fooled again. şi alţii, nu mai ţin minte.

voi încerca o listă personală de momente care ridică părul pe spinarea celor care au aşa ceva. lupii de stepă. ia să vedem. ordinea e aleatoare:

1. whitesnake. crying in the rain. la finalul soloului de chitară (el însuşi fermecătoriu), aynsley dunbar are o intervenţie dărâmătoare la tobe. cam pe la 4'13''- 4'16''

2. alice in chains- i stay away. viorile, nene. de exemplu pe la 3'26''

3. faith no more- midlife crisis. după 3 minute se suprapun mai multe teme cântate anterior. este un alt moment magic.

4. pink floyd- speak to me/ breathe. după zgomotele introductive muzica începe brusc, atât de limpede.

5. cocteau twins- lorelei. aicea momentele emoţionante se ţin lanţ.

6. beach boys- sloop john b. tot albumul e o nebunie, dar armoniile vocale de aici întrec orice limită a bunei cuviinţe. secundele magice apar puţin înainte de încheierea celui de-al doilea minut

7. lynyrd skynyrd- was i right or wrong. piesa mai puţin cunoscută, reţinem la temă intervenţiile corului de gagici

8. king crimson- the night watch. şi insinuarea iniţială a melodiei printre nişte sunete, şi breakurile (sau cum se numesc) lui bruford dinspre final, dar mai ales vocile alea prelucrate de pe la 3’-3’30’’

9. iar pink floyd. bring the boys back home. corul ăla surprinzător şi individualizarea vocii lui waters

10. deep purple- knocking at your back door. tot începutul, explozia temei principale după o foarte anxioasă introducere scurtă. sper să am ocazia să ascult şi a treia oară cântecul ăsta pe viu. este prima piesă de pe acest album de come back, cel mai senzaţional come back din istoria rockului, zicem noi.

11. cu bob dylan aş avea mai multe, dar nu vreau să ajung cu lista până la nr 40. mă opresc la vioara d-nei rivera în hurricane

12. eagles- new kid in town. nu ştiu să descriu muzica. e vorba de câteva măsuri instrumentale, cred că le cântă şi joe walsh la clape şi don felder la chitară. la 10’’-20’’ mai întâi, apoi vedeţi voi

13. frank zappa- joe’s garage. menţiune specială pentru mica intervenţie foarte simplă la chitară în stilul anilor 50 de la 2’50’’

14. yes- future times. nu în cea mai bună formă a lor, dar asta e. din nou un fragment de la începutul cântecului, un dialog wakeman-howe, cam de la 20’’ încolo.

15. strawbs- benedictus. zice frumos acolo: the wanderer has far to go, humble must he constant be. e o poveste şi cu versurile astea. iar refrenul e uluitor.

16. who- the dirty jobs: i’m getting put down, i’m getting pushed round

17. grateful dead- uncle john’s band. cel mai mult ne place reluarea a cappella a refrenului. 4’02’’.

18. genesis- one for the vine. o secvenţă instrumentală genială de vreo 2 minute începând de la 4’34’’

19. tot genesis- seven stones. de la 4’. mellotronul lui banks+percuţia lui collins=love

20. să mă opresc la această cifră rotundă, dar cu ce să închei, ca aş mai avea multe de listat. mai bine las liber capitolul xx.
cum ar fi să lepşuiesc acest subiect? către doi cititori ai lui gabriel: marele cărturar eufrosin potecă şi child-of-the-night (sper că va veni cu nişte chestii imprevizibile).

marți, 8 februarie 2011

Jonathan Coe - Înspăimântătoarea viaţă personală a lui Maxwell Sim


Maxwell Sim are 48 de ani, e părăsit de nevastă, nu prea se omoară cu munca, se simte singur, călătoreşte din Sydney la Londra via Singapore, obţine o slujbă ca vânzător de periuţe de dinţi şi pleacă spre Scoţia pentru a le promova. În drumurile sale interacţionează cu tot felul de personaje mai mult sau mai puţin ciudate printre care şi un simpatic GPS. În mare cam acestea sunt chestiunile de bază de la care pleacă romanul. O carte modernă a cărei acţiune se petrece în 2009, care pe deoparte descrie foarte bine omul zilelor noastre care îşi petrece vremea pe facebook în detrimentul relaţiilor sociale reale, dar care pe de altă parte este o critică vehementă a timpurilor actuale, a capitalismului dezvoltat. O carte a singurătăţii, a deznădejdii şi deprimării, iar în final a regăsirii de sine.Foarte bine scrisă, special pentru a fi pe placul cititorului care îşi doreşte ceva frumos dar şi uşor în acelaşi timp.Nu o să găsiţi filozofie şi nici prea multe chestii ştiinţifice în cartea lui Jonathan Coe, dar o să vă placă mult.

sâmbătă, 5 februarie 2011

marți, 1 februarie 2011

Nea Camfor

CÁMFOR s. n. Substanţă organică, incoloră, volatilă, cu miros caracteristic şi cu gust amar, extrasă din lemnul unui arbore exotic (Cinnamonum camphora) sau fabricată pe cale sintetică şi utilizată (sub formă de ulei camforat) în medicină ca stimulent al centrilor nervoşi vasomotori şi al aparatului respirator şi la fabricarea celuloidului. (DEX '98)

Aflat la volanul Citroenului C1 roşu, rulam încet pe drumul de ţară dintre două sate. Ascultam Matty Groves, melodia celor de la Fairport Convention, şi priveam la deluleţele cu urme de zăpadă aflate de o parte şi de cealaltă a şoselei plină de hârtoape, pustie de altfel. În dreapta mea, Amalia Crăciun privea pe geam tăcută, din când în când dându-mi câte o explicaţie succintă despre locurile în care ne aflam. Cum ajunsesem în această situaţie? Foarte simplu. Amalia Crăciun, colega mea de la muncă, trebuia să ajungă la ţară, pentru a-i lăsa unele acte bunicii sale, coana Magdalena. M-a rugat pe mine să o însoţesc şi chiar să conduc maşina, pentru că ea avea o uşoară luxaţie la mâna dreaptă cauzată de o căzătură pe gheaţă şi nu putea manevra vehiculul cum trebuie. Satul coanei Magdalena, aflat pe un deal, era un sat ca oricare altul din această zonă, în principal cu case mici şi sărăcăcioase printre care se zăreau totuşi unele case mai mari, viluţe probabil ale celor ce s-au căpătuit prin oraş, ori poate au furat bani şi au reuşit să construiască. În faţa porţilor câte unii mai aveau şi maşini, în mare majoritate Dacii vechi sau Loganuri.

Ajunşi la destinaţie, am fost prezentat bunicii şi celor câţiva verişori mai mici care-şi dădeau coate şi râdeau, crezând că sunt probabil iubitul Amaliei Crăciun. Chiar şi coana Magdalena a întrebat dacă avem planuri pentru nuntă, dar Amalia Crăciun a schimbat repede vorba şi s-a grăbit să-mi arate curtea şi casa. O gospodărie absolut banală, câteva găini şi un câine. Probabil coana Magdalena este prea în vârstă pentru a ţine mai multe aninale. Spre surprinderea mea, în camera scundă în care am intrat nu am regăsit celebra carpetă cu răpirea din serai, nici ştergare sau farfurii de lut pe pereţi. O încăpere curată, cu mobilă de prin anii '80, covor persan, un tablou cu o pădure iarna, probabil imitaţie ieftină după Shishkin. Am luat loc la masa cu muşama transparentă pusă peste un fel de mileu asemănător celor pe care oamenii le ţineau pe televizoare mai demult. Lângă mine Amalia Crăciun care nu semăna deloc cu cea de la muncă. Părea foarte relaxată în compania rudelor şi uitându-te cu atenţie la ea nu-i dădeai nicidecum treizecişitrei de ani ci mult mai puţin, poate şi datorită faptului că era slabă. Am lăsat-o să vorbească liniştită cu rudele despre diverse situaţii şi personaje doar de ei cunoscute, iar eu m-am bucurat din plin de mâncarea coanei Magdalena.

După prânz am pornit într-o plimbare pe uliţele satului alături de Amalia Crăciun. Era un pic frig, dar îmi făcea plăcere să merg alături de ea. Uite fosta cooperativă, uite casa primarului, uite căminul cultural. Îmi vorbea cu însufleţire despre aceste locuri unde copilărise. Am ajuns şi la biserică, dar aceasta era închisă. Mi-a atras atenţia o casă aflată lângă biserică, dărăpănată şi părăsită, dar se vedea că pe vremuri a fost o casă bine. Amalia Crăciun mi-a spus că există o poveste adevărată despre fostul proprietar, dar este un pic înfricoşătoare. La insistenţele mele a început să-mi povestească :

E o poveste mai veche. Omul din poveste a murit de mulţi ani. Îl ştiam şi eu de când eram mică. Povestea începe cam aşa. Omul ăsta, Camfor îl chema, stătea lângă biserică. Pe la noi oamenii au pământul dat aşa în continuare, adică terenul pe care e casa, livada, lacul, padurea în linie dreaptă. Omul fiind în dreptul bisericii avea terenul în linie dreaptă şi el, dar în imediata continuare a cimitirului. Terenul ăsta era o bună tarla de fâneaţă. Creştea aici un fân foarte bun, gras cum se zice la ţară. Acum dacă e să mă întrebi pe mine sigur vecinătatea cu cimitirul avea o mare legătură cu frumuseţea şi grăsimea fânului. El îl cosea oricum întotdeuna cu drag pentru vitele lui. Cositul fânului este în sine o activitate pretenţioasă dacă e să mă întrebi tot pe mine. Te duci dimineaţa devreme cu coasa la spinare. Ajungi pe locul tău, adică la moşia ta, scoţi piatra, ascuţi coasa, cercetezi locul ca nu care cumva vreun vecin invidios să-ţi fi aruncat pietre sau ceva sârmă pe loc. Dacă purcezi la lucru fără să te asiguri rişti să rupi coasa sau să te tai rapid şi foarte periculos în ea chiar tu singur, pentru că mişcarea este una amplă, undeva la 180°. După ce ai cosit locul, întorci brazdele astea de fân pentru că mai mult ca sigur soarele deja şi-a făcut treaba şi a uscat fânul. Până seara trebuie să mai întorci o dată brazda asta. La ceva vreme, după ce ai tot făcut lucrarea asta de mare fineţe, la o zi, două, trei, după cum îţi este norocul şi dacă nu plouă, duci fânul acasă şi-l pui bine pentru iernatul vitelor. Dacă plouă reiei tot procesul de uscare al fânului de la capăt. În fine, lucru de mare dichis treaba asta cu fânul. Omul nostru s-a dus, a făcut tot ce trebuia făcut şi s-a întors acasă. Mai pe înserat şi-a adus aminte că mai trebuie întors încă o dată fânul ca treaba să fie considerată foarte bine făcută. Aşa că s-a dus pe locul lui şi a luat-o ca de obicei prin cimitir. Oricum probabil că se gândea în sinea lui că şi cimitirul ăsta era tot pe locul lui. Mergea pe acolo ca pe propria bătătură. Undeva mai târziu spre noapte a ieşit din cimitir şi avea o privire fără sens şi fără simţire, probabil de om nebun. Eu nu l-am văzut, l-au văzut alţii. Ce era mai ciudat totuşi este că avea acum părul complet alb. Intrase în cimitir om şi ieşise stafie. Oricum nu a povestit niciodată ce a văzut sau dacă i s-a întâmplat ceva. Fiecare şi-a dat cu părerea. Tot felul de prostii s-au spus. Că l-a apucat de picior mortul cutare cu care mai ştiu ce avea de împărţit, că era Scaraoschi pe acolo plin de păr şi copite şi că ar fi vrut şi el să stea un pic la palavre cu nimeni altul decât cu nea Camfor. Prostii fără număr. Adevărul este că omul ăsta s-a retras din viaţa satului ca şi cum nici nu ar fi fost acolo şi după câţiva ani a murit. Nici nevastă-sa nu a aflat ce s-a întâmplat în seara aia, pentru că n-a avut ce să povestească şi slavă Domnului că de descusut s-au priceput multe muieri să o descoasă. Faza e că noi copiii ne mândream cu el. Era un fel de erou. Iar nepoata lui, care era şi ea cu noi la joacă, era singura care era nehotărâtă dacă să se bucure de întâmplare sau să plângă că bunicul nu mai era deloc cum fusese ieri.

Amalia Crăciun termină de povestit. Mi s-a părut foarte interesant ceea ce s-a întâmplat cu nea Camfor. M-a dus cu gândul la Miu din romanul Iubita mea Sputnik, doar că personajul lui Murakami este ficţiune, iar nea' Camfor chiar a trăit cândva. Oare ce se întâmplase în cimitir? Cine poate ştii?

Ne-am luat rămas bun de la coana Magdalena, care m-a rugat insistent să mai vin pe la ea. Pe drumul spre casă am ales la întâmplare unul din cd-urile cu muzică din torpedoul Citroenului. Steely Dan - Pretzel Logic. Am ascultat tot albumul în tăcere. Nu mai auzisem niciodată de aceşti muzicieni, dar sunau grozav. Rikki don't lose that number mi-a rămas în minte. Când am ajuns în faţa blocului unde locuia Amalia Crăciun, aceasta m-a poftit să urc. Am acceptat. Oare era o invitaţie la sex? Mi-ar fi plăcut.