luni, 30 mai 2011

Delegaţia. Capitolul II

Lumina zilei începea să coboare peste oraş şi încă era linişte. Peste puţin timp bulevardele vor fi supraaglomerate, şoferii nervoşi vor începe să înjure şi claxoneze, mijloacele de transport în comun se vor umple până la refuz, iar oamenii, parcă hăituiţi, se vor îndrepta spre locurile de muncă. Însă deocamdată nu se auzea niciun zgomot, iar eu, în lumina crepusculară de pe balcon, îmi preparam un sirop Laurul de căpşuni cu apă minerală. Aş fi dorit să folosesc sifon, dar sifonăriile se desfinţaseră cu zece ani în urmă. Bagajul era deja făcut şi mai aveam timp destul până la ora întâlnirii cu Sebi, în faţa Gării de Nord. Mă bucuram de linişte şi totodată de faptul că voi pleca, când a sunat telefonul.
- Bună dimineaţa. Te-ai trezit?
- Salut Sebi. Demult.
- Te-am sunat să te anunţ că a intervenit o schimbare. Hai să ne întâlnim în gară la Basarab la ora 6:40.
- De ce?
- Îţi explic când ne vedem. Ne vedem acolo,da?
- Da.Bine.Ne vedem acolo.
Am terminat de băut siropul şi pentru că era aproape de ora 6 am pornit la drum. Deşi afară era zi, din unele bucătării de apartament se vedea lumină electrică. Oamenii probabil îşi pregăteau cafeaua la ibric pe aragaz, iar apoi plecau grăbiţi la treaba lor. Era o dimineaţă plăcută, ca de începutul verii. Am mers cu metroul care nu era deloc aglomerat până la Gara Basarab unde Sebi deja mă aştepta cu explicaţia :
- Uite, m-am gândit să luăm personalul până la Craiova.
- De ce?, l-am întrebat cu vădită nemulţumire. Doar mergem pe banii firmei.
- Păi fii atent! Dacă mergem cu personalul costă 26 de lei. Plătim acum frumos 26 de lei, iar în Craiova ne rugăm de unii care au mers cu rapidu la clasa I să ne dea biletele lor şi le dăm pe alea la decontat. Am făcut eu un calcul şi ieşim cu 50 de lei de persoană dacă facem aşa. Rapidu la clasa I costă 75.
- Pfuu, excelent, Sebi. Nu mi-ar fi trecut prin cap aşa ceva. Tu cum de te-ai gândit?
- Eu ştiu asta de la Desculţu, spuse Sebi mândru.
Iar apoi pornirăm către case şi ca doi drumeţi simpli ne luarăm bilete la trenul personal către Craiova. Cu 26 de lei.

În Gara Basarab este o lume diferită faţă de universul birourilor noastre de corporatişti.În mirosul garniturilor de tren contopit cu mirosul urinii de pe şine provenită de la pasagerii nerăbdători care au folosit mult prea repede wc-urile din vagoane, o multime pestriţă şi gălăgioasă aşteaptă plecarea sau venirea trenurilor. Bătrâni cu paporniţe, vânzători de integrame şi ziare de scandal, ţigani cu mustăţi răsucite şi pălării, navetişti, lume de joasă speţă scuipând coji de seminţe pe mozaicul murdar al peronului, ţărani şi ţărani de oraş. Printre toţi aceştia şi printre încă o haită de câini, eu şi Sebastian ne croirăm drum spre trenul personal cu direcţia Craiova. Fiecare dintre noi cu o geantă de voiaj în mână şi cu tichetul de 26 de lei în buzunar.

Am urcat în vagon şi am găsit un compartiment liber. În prezent trenurile personale pe distanţe mai mari au în componenţă fostele vagoane compartimentate care deserveau mai demult trenurile accelerat şi rapid. Totuşi, trenurile personale pe distanţe scurte au rămas cu vechile vagoane, unde toţi călătorii stau la comun. De altfel aceste vagoane, la comun, sunt întrebuinţate acum pe inter cityuri, bineînţeles mult mai moderne ca cele din trecut. Ne-am aşezat faţă în faţă pe locurile de la geam. Muşamaua banchetei era tăiată şi mâzgălită în mai multe locuri, dar în rest compartimentul era proaspăt curăţat. Nu era rău deloc pentru un personal. Sebi tocmai şi-a scos termosul cu cafea când s-a auzit şuieratul locomotivei. Semnalul de plecare.

Lumea n-ar bănui că ne deplasăm în interes de serviciu. Amândoi suntem îmbrăcaţi lejer, în jeansi şi tricouri, asta deşi Sebastian este întotdeauna foarte elegant la birou, purtând un costum scump, de firmă, cravată de mătase şi pantofi Mario Bruni. Este foarte popular mai ales în rândul colegelor şi nu doar datorită hainelor. Se apropie de 40 de ani, dar are încă un corp atletic, este plăcut la înfăţişare şi mai ales are o vorbă bună pentru fiecare. Este un om căruia nu-i găseşti niciun punct negativ şi tocmai de aceea mie îmi trezeşte unele suspiciuni. Trebuie să aibă şi el unele scăpări mai mici sau mai mari, ca orice om. Dar, până la urmă, asta nu mă priveşte pe mine. Suntem doar doi colegi care merg împreună în delegaţie, spre Craiova.

Abia ieşiţi din zona peronului, uşa compartimentului se deschide şi un bătrân ne întreabă dacă poate sta alături de noi. Îl poftim să ia loc. Ca mai toţi bătrânii de la ţară, e îmbrăcat gros, deşi afară este cald. Are acel miros specific de om în vârstă de la sat, în niciun caz murdar şi deloc supărător. O vreme stăm liniştiţi. Sebi îşi bea cafeaua privind tăcut pe geam, eu încerc să citesc câteva rânduri din 69, romanul lui Ryu Murakami (contrar aşteptărilor, se referă la anul 1969, nu la celebra poziţie 69 în care partenerii îşi fac reciproc sex oral), iar bătrânul pare că priveşte în gol şi oftează din când în când. În compartimentul nostru n-a mai intrat nimeni în afara controlorului care ne-a verificat biletele şi a ieşit. Cred că eram aproape de Videle când moşul a deschis vorba :
- Tataia are 83 de ani. Uite, la copii la Bucureşti am fost, să le mai duc ceva de mâncare să aibă şi ei cu ce trăi. Abia am stat o noapte la ei, că n-am eu linişte în betoanele alea. Zici că e cavouri. Muierea nici nu vine la oraş. Îi e frică să intre în blocuri, zice că cade pe ea. Dar uite că eu vin, să le mai aduc şi la copii câte ceva.
- Pai n-au servicii?, întrebă Sebi.
- Pai au, dar ce? Se mai descurcă în ziua de azi? Alea nu sunt servicii ce au ei. La mine stă via nesăpată, că eu sunt bătrân şi nu mai pot. Dau la oameni cinci sute de mii pe zi, trei mese şi un pachet de ţigări şi nu vine nimeni să-mi sape. Cu totu un milion se plăteşte ziua de muncă.
- Oho, păi e bine, îi spun eu, mai mult pentru a-i face plăcere.
- E bine, dar nu mai vine nimeni. Şi are tataia acolo şi nişte fete, la 25 de ani. Nemăritate. Dacă veniţi la muncă la tataia vă dau şi fetele. Dar sunt fete de la ţară. Sunt învăţate cu munca. N-are manichiura făcută, nu citeşte cărţi d'astea cum citeşti matale (arată spre mine) şi nici n-are chiloţi pe sub fustă.
Discuţia continuă pe aceeaşi temă până când moşul coboară, aproape de Dragăneşti Olt. A crezut, bietul, că ne impresionează cu poveştile lui scornite despre femei disponibile. Pe Sebastian în niciun caz. Imediat cum bătrânul a coborât, îmi zice:
- Moşu ăsta numai prostii a zis. Să vezi femeile la ţară, că nici nu mai ştiu ce e aia muncă. Stă câmpul pârloagă, iar ele stau la cafele, la televizor, pe la discotecă şi distracţie. Se aranjează mai ceva ca femeile de la oraş. De purtat poartă chiloţi şi încă tanga, doar că şi-i scot imediat.
- Dar tu de unde ştii, Sebi?, îl întreb eu. Tu eşti de la oraş, n-ai fost în viaţa ta la ţară.
- Desculţu mi-a spus, răspunde Sebi cu mândrie.

Trenu îşi continuă drumul nepăsându-i de problemele noastre. Opreşte aproape la cinci minute in fiecare haltă uitată de lume, unde, după spusele moşneagului, ar trebui să ne aştepte femei nud, cu mult păr în zona pubiană. Când trecurăm Oltul pe podul de cale ferată, mi-am amintit de vechea glumiţă din copilărie : "Doi olteni trecură Oltul şi cu ei trecu Rădoi / trecură doi. Câţi olteni trecură Oltul?". Însă copilăria e mult în urmă. Acum sunt în delegaţie, pe banii corporaţiei. Sebi iese pe culoar şi dă un telefon misterios. Eu continui lectura la 69. Trenul îşi vede de drum, imperturbabil.

joi, 26 mai 2011

Douglas Coupland - Generaţia X


Am o oarecare idee preconcepută de a nu citi cărţi scrise de oameni cu vârsta mai mică decât a mea (la data scrierii cărţii respective, bineînţeles). Totuşi, fără să mă aştept la ceva special, am zis să-l încerc pe acest Douglas Coupland (născut în 1961) cu a sa carte Generaţia X (publicată în 1991). O carte cumpărată cu doar 10 lei de la Librăria din fundul curţii.

Generaţia X s-a dovedit a fi o carte surprinzătoare. Trei tineri fug oarecum de convenţile lumii moderne, de viaţa corporatistă şi consumatoristă, retrăgându-se într-un deşert din California. Aici stau şi discută sau spun poveşti, filozofând ca nişte ciudaţi. Coupland deşi realizează un roman modern adoptă stilul povestirii în ramă, întâlnit cu predilecţie la scriitorii din vechime. Poveştile sunt ciudate, interesante, uneori idioate, alteori un protest. Generaţia X, adică oamenii care în carte au vârste de 25-35 de ani în USA, sunt exact generaţia de români corporatişti cu aceeaşi vârsta, dar acum, în 2011, deci la 20 de ani de la scrierea cărţii. Jobul la corporaţie şi toată filozofia consumatoristă cu care ne întâlnim foarte des noi acum, pe americani deja îi agasa la sfârşitul anilor 80 - începutul anilor 90. O altă problema la care se face referire în poveşti este Armagedonul, care în prezent ne preocupă foarte mult şi pe noi. Cartea este presărată cu tot felul de caricaturi şi desene, dar şi îndemne sub forma unor afişe pe care mărturisesc că nu le-am înţeles. De asemenea, presărate pe ici pe colo, sunt diferite definţii a unor termeni deopotrivă inediţi şi obişnuiţi, cu care ne întâlnim zi de zi.

Cartea nu este o capodoperă, dar pentru agasantul drum cu tramvaiul la şi de la muncă, ori pentru pauzele de prânz pe o bancă în parc, este tocmai potrivită. Chiar te pune pe gânduri vis-a-vis de viaţa asta capitalistă.

luni, 23 mai 2011

Delegaţia. Capitolul I

De aproape cinci ani lucrez la o instituţie de consultanţă financiară. În fiecare zi fac aproape acelaşi lucru, adică încep programul la ora 9 şi după ce beau o cană de ceai verde, dau sau primesc telefoane şi mailuri de la clienţi, încercând să răspund solicitărilor cât mai repede şi cât mai bine. Până după 18:30, sigurul moment liber din zi este pauza de masă care durează o oră, jumătate pentru plimbatul prin parcul din apropierea clădirii unde lucrez, jumătate pentru masă, deobicei la Wendy's. A doua parte a zilei este identică cu prima, doar stau în faţa unui computer şi a unui telefon. La început mi-a plăcut ceea ce făceam, dar după o vreme a intervenit plictiseala şi plafonarea. În ultimul timp ajunsesem să stau numai cu ochii pe ceas, aşteptând să se facă ora de plecare în pauza de masă sau ora de terminare a programului. Nu îmi mai plăcea nimic şi totul mi se părea o corvoadă, dar nici nu puteam renunţa la serviciul pe care îl aveam, în perioada crizei financiare, găsindu-se greu un loc de muncă plătit decent.

În una din zile, în timp ce stăteam privind în gol şi gândindu-mă la cu totul alte chestiuni decât cele legate de serviciu, am primit un mail de la şefa mea, doamna Ana, o femeie în jurul vârstei de 35 de ani. În mail mă întreba dacă doresc să particip la o sesiune de training a unor angajaţi noi din provincie. Gândindu-mă că voi schimba atmosfera şi că voi călători pe banii firmei am acceptat, răspunzându-i afirmativ la mail. A doua zi am fost chemat în biroul doamnei Ana pentru detalii.

În biroul doamnei Ana ar încăpea lejer şase angajaţi normali, dar ea fiind şefă nu-l împarte cu nimeni. Aici aerul este mult mai rarefiat, poate de la planta gen palmier care stă într-un hârdău uriaş în unul din colţuri, ori poate de la instalaţia de aer condiţionat care emană un vânticel plăcut ca briza mării seara, într-o ţară tropicală. Pe unul dintre pereţi se află un televizor LED care mă face să o invidiez din toată inima pe doamna Ana. Mereu mi-am dorit un televizor la locul de muncă pentru a putea urmări meciurile din timpul zilei la Campionatul Mondial de Fotbal. În spaţiul de lângă televizor este un acvariu cu peşti multicolori. Apa peştilor este foarte curată, probabil femeia de serviciu trudind din greu pentru asta.
- Ia loc te rog, îmi spune doamna Ana, fără să se uite în mod special la mine. Vrei să bei ceva?
- Mulţumesc, aş vrea, îi răspund.
Întotdeauna îmi place să-mi iau prin surprindere interlocutorii prin faptul că răspund afirmativ la întrebarea lor de complezenţă prin care încearcă să ofere băutură sau ceva de mâncare. Majoritatea oamenilor se aşteaptă să refuzi şi sunt într-o oarecare dificultate când le accepţi oferta. Totuşi, doamna Ana mă îndrumă către minifrigiderul din spatele biroului. Constat că are şi bere înăuntru. Oare cine ar bea bere într-o companie multinaţională importantă? Aleg un suc de portocale, iar până să mă duc la loc trag cu ochiul la monitorul şefei.
- Trebuie să aşteptăm puţin. L-am chemat şi pe Sebastian. O să plecaţi amândoi.
- Adică Sebi? Colegul de la etajul doi?, întreb eu curios. Îl cunoşteam bine pe Sebi, câteodată dimineţile întâlnindu-ne la metrou în drumul spre muncă. Alteori mâncam împreună la Wendy's.
- Da, el este, confirmă şefa nedezlipindu-şi ochii de la monitor.

Aproximativ zece minute, până când Sebi a bătut la uşă, nimeni nu a mai zis nimic. Eu am băut în cea mai deplină linişte două sucuri de portocale, iar doamna Ana a continuat să urmărească pe monitorul de 22 inch filmul Black Swan, fără sunet. Doamna Ana este o femeie mică de înălţime (poartă întotdeauna tocuri, probabil pentru a se impune. cred că fără tocuri ar avea 162 cm înălţime) şi slăbuţă, poate atipică pentru o şefă. Nici măcar nu este doamnă, nefiind măritată, dar noi, angajaţii, aşa ne-am obişnuit să-i spunem. Are momente când este o adevărată scorpie, dar şi momente, mai puţine ce-i drept, când se arată binevoitoare. Deobicei păstrează distanţa cu subalternii, însă acum probabil am prins-o într-o pasă mai bună. Tocmai când mă pregăteam să merg după al treilea suc de portocale a intrat Sebastian, sau Sebi cum îl alintăm noi, care a refuzat trataţia cu băutură din partea şefei, astfel încât am intrat în miezul problemei. Urma să plecăm a doua zi cu trenul la Craiova pentru o săptămână, acolo urmând să preluam o grupă de angajaţi noi cărora le vom da câteva explicaţii cu privire la companie şi la procedurile sale. După ce am stabilit tot ce trebuia făcut, am primit banii de diurnă şi am părasit biroul doamnei Ana, care probabil era nerăbdătoare să continue filmul.

Mi-am dat întâlnire cu Sebi a doua zi dimineaţa în faţa Gării de Nord, şi pentru că programul de lucru se încheiase de puţin timp mi-am strâns lucrurile şi am ieşit din companie.

miercuri, 18 mai 2011

Bernhard Schlink - Cititorul


Citind prima parte a cărţii am crezut că este o poveste uşurică, o dragoste inedită între un băiat de 15 ani şi o femeie de 36, petrecută undeva în decorul provincial al Republicii Federale Germania după Al Doilea Război Mondial. Totul exprimat într-un stil lejer, poate atipic unui scriitor neamţ. Dar a doua şi a treia parte m-au contrazis în totalitate. Femeia nu este orice femeie, ci fost ofiţer SS, gardian la Auschwitz. În a doua parte a cărţii, la vreo 7 ani distanţă de la consumarea poveştii de dragoste, asistăm la procesul criminalilor de război, unde femeia este judecată, iar băiatul participă întâmplător în calitate de student la drept. Am cumpărat cartea în speranţa de a citi ceva pervers, plin de sex. Dar nu, două treimi din carte au în prim plan zbuciumul interior al personajului principal pus într-o situaţie dificilă când află cu ce se ocupă fosta sa iubită, care apropos, spune cartea, este născută la Hermannstadt, adică Sibiul nostru. Totuşi am avut parte de un text plăcut, autorul chiar dacă e neamţ şi-a menajat cititorii şi nu a apelat la foarte multă filozofie şi psihologie.

De ce se numeşte Cititorul? Pentru că băiatul îi citeşte tot felul de cărţi iubitei sale cu 21 de ani mai în vârstă. Operele alese de cititor pentru femeie mi s-au părut cam grele, unele chiar foarte dificile. Însă se pare că au rolul lor după cum citeaza wikipedia unele surse. Prezenţa actritei Kate Winslet pe coperta cărţii m-a făcut să realizez că s-a făcut şi un film după roman. Am văzut trailerul şi pare interesant. Iată!

luni, 16 mai 2011

Elena Bociorişvili - Povestea unei fete şi a unui pian cu coadă


O cărticică tare plăcută care pe fondul poveştii unei tinere ce încearcă să se mărite, prezintă într-un fel amuzant satiric viaţa oamenilor din Republica Socialistă Sovietică Georgiană. Gruzinii mănâncă şi beau mult, făcând o petrecere din orice, asta chiar dacă icrele au dispărut din magazine, iar americanii le trimit pui congelaţi care se destramă în apa fiartă. Protagonista romanului merge cu trenul împuţit la rudele de la ţară, pe fondul creşterii economice se mută de la casa cu budă în curte într-un apartament cu wc înauntru, termină facultatea şi se angajează la un institut unde nu face nimic. Viaţa se scurge molcom, Stalin moare, Brejnev e la putere, preşedinţii se succed, vine Gorbaciov. Cel mai interesant moment al cărţii, după mine, este acela când fata este dezbrăcată şi suită pe pianul cu coadă, iar un tânăr îi desface picioarele şi se uită în vaginul ei.

Dincolo de stilul amuzant în care autoarea îmbracă faptele, cartea este una serioasă, realizând o frescă a vieţii în comunism infinit mai bună decât ceea ce a realizat Hertha Muller în romanul "Încă de pe atunci vulpea era vânătorul" (tot nu-mi explic Nobelul prmit), dar reprezintă şi o poveste frumoasă despre viaţă pur şi simplu. Iar pentru mine a fost o dovadă că şi femeile ştiu să scrie literatură, deşi numărul lor este foarte, foarte mic.

vineri, 13 mai 2011

Gara din Babadag

Gara din Babadag e pe un deluşor şi poţi ajunge la ea pe două străzi secundare ce pleacă din şoseaua principală care traversează oraşul, mergând de la Tulcea către Constanţa. În faţa gării, printre linii paşte un cal sub privirile plictisite a doi câini. Pe băncile aflate la umbră, între peron şi clădire, un om între două vârste se uită în gol, neavând nimic în comun cu trecerea timpului. Nu pare să aştepte niciunul din cele opt trenuri care mai trec prin Babadag. O zi călduroasă de primăvară, iar totul este cuprins de linişte. Şi lanul de rapiţă din depărtare şi casele de dincolo de drum, iar zona pare să nu fi văzut vreodată locomotive şi vagoane.

Totuşi, în urmă cu nouă ani, am trecut prin Babadag în vagonul trenului de noapte, acceleratul Bucureşti-Tulcea. Am plecat la miezul nopţii din capitală alături de un pescar din Sadova. Am vorbit de toate până la orele 3 ale dimineţii când răpuşi de somn, ne-am întins fiecare pe câte o banchetă din compartiment. Trenul era aproape gol, iar în compartiment eram doar noi, doi tovarăşi de drum ce ne-am găsit întâmplător. Pe la orele 5 am fost trezit de forfotă. Trenul ajunsese în Babadag şi zeci de ţigani au urcat, care cu găleţi, care cu saci sau plase. Cu legume pentru vânzare în piaţa din Tulcea. Soarele răsărise, iar ţiganii vorbeau cu voce tare, certându-se sau glumind între ei. N-au intrat în compartiment, preferând să stea pe vine de'a lungul culoarului.

Dar acum gara este copleşită de linişte, iar eu ies din ea ca dintr-un muzeu al trecutului pe care nimeni nu şi-l mai aminteşte.

marți, 10 mai 2011

Graham Swift - Pământul apelor


Două motive foarte întemeiate m-au determinat să citesc acest roman. A fost cartea preferată în 2009 a unei anume Meropi, o cititoare cu gusturi destul de bune din punctul meu de vedere. Şi, de asemenea foarte important, cartea a plăcut mult lui Ionescu.

Da, cu adevărat o carte foarte bună. Acest Graham Swift ştie să spună o poveste şi să ţină cititorul în priză. Subiectul este departe de a fi complex şi se poate rezuma în câteva cuvinte, dar autorul construieşte totul cu mare migală şi sporeşte misterul pe măsură ce capitolele se scurg către final. Iar capitolele sunt foarte bine amestecate şi parcurg probleme diferite care până la urmă au un punct comun. La un moment dat aveam senzaţia că mă uit la popularul serial de televiziune LOST, pentru că se tot creau mistere, iar elucidarea întârzia să apară.Pamântul apelor se aseamănă oarecum şi cu Un veac de singurătate a lui Marquez, pentru că spune povestea câtorva generaţii, cu bune şi rele, cu blesteme sau binecuvântări şi (spoiler alert) cu un copil provenit dintr-un incest, care totuşi nu se naşte cu coadă de porc dar nici prea bine nu îi este.

Toată acţiunea se petrece în jurul a ceea ce wikipedia numeşte The Fens şi începe foarte frumos în 1937 cu un tată urmat de cei doi fii, care mergeau noaptea să pună capcane pentru ţipari. După ce aflăm semnificaţia stelelor de pe cer şi după câteva artificii deosebit de artistice ale scriitorului, intrăm direct în pâine, asta pentru că la vreo şase ani distanţă, în acele locuri apare, adus de ape, cadavrul unui tânăr. Până să aflăm ce s-a întâmplat cu mortul, luăm câteva lecţii de istorie, aflăm despre locurile cu pricina şi despre marea familie Atkinson, care a cumpărat pământul când încă era ieftin, şi-au dezvoltat afaceri printre care cea mai de preţ, fabrica de bere. Alternând între prezent şi trecut, romanul răsplăteşte din plin scriitorul la final dând răspuns la toate întrebările, ca orice roman clasic care se respectă. Clasic, deşi scris în 1983.

În 2011 îmi va fi foarte greu să aleg cartea anului. Maestrul şi Margareta? Învierea? Pământul apelor? Iar anul nu este nici la jumătate şi mă uit în bibliotecă şi văd că am încă o grămadă de titluri mari de citit, iar Polirom anunţă că scot 1Q84.

luni, 9 mai 2011

vineri, 6 mai 2011

1 an

În 2010 pe 6 mai dădeam startul acestui blog cu povestea unui drum prin pustietatea din jurul satului Nana aflat cam la 20 km de autostrada A2 şi cam tot atâta de şoseaua DN4. În limita timpului care nu s-a arătat prea generos cu mine am încercat să scriu cât mai mult şi cât mai bine. Unele din comentarile voastre m-au făcut să cred că am avut oarecare succes, alte comentarii, din contră, mi-au lăsat senzaţia că sunt un idiot ce n-are nimic în comun cu scrisul. În primul rând se cuvine să mulţumesc celor care au scris alături de mine pe acest blog, adică lui Eufrosin Potecă, fetei din parc şi lui Ionescu. Iar în al doilea rând celor ce au citit şi comentat printre care, pe lângă cei trei mai sus amintiţi, trebuie menţionaţi falsul Ionescu cu glumele sale ce au rivalizat cu cele ale adevăratului Ionescu, bhuttu cu eternele sale frustrări, child, Moromete, Rodica ori colegul Sebastian de la etajul 2.

Sper într-un an doi blogeristic chiar mai bun decât primul, cu noi întâmplări interesante presărate cu mult sex, cu poze artistice şi fapte măreţe, recenzii de restaurante scumpe şi vinuri la 100 euro/sticla, poveşti de prin bordeluri şi poate cel mai mult o cronică la 1Q84, romanul lui Haruki Murakami. Şi mai sper să fiu citit în continuare, pentru că blogul fără cititori e ca fotbalul fără spectatori.

luni, 2 mai 2011

Un cititor

Scrierile mele nu se bucură de mulţi cititori, dar cei pe care-i am sunt o elită.