duminică, 31 iulie 2011

Bulgaria de Rusalii. Episodul 3 - Grădina Botanică din Balcic

Cu adevărat o bijuterie, Grădina Botanică din Balcic, fosta reşedinţă de vară a Reginei Maria. Intrarea costă 10 leva, deci un pic peste 20 de lei. Am petrecut 180 de minute foarte plăcute în acest loc.











În vechile clădiri regale se găseşte şi o expoziţie cu vinuri. Am văzut un sortiment din 1966, dar probabil trebuie să te pricepi cu adevărat la vinuri pentru a înţelege ceva din el.

miercuri, 27 iulie 2011

Servirea mesei în comun

Ieri, în pauza de masă de la corporaţie, Desculţu îmi povestea cum Tovarăşul Nicolae Ceauşescu dorea să facă bucătării comune în clădiri de tipul "circul foamei". Apartamentele de locuit urmau să fie construite fără încăperea bucătăriei, iar oamenii trebuiau să mănânce doar în aceste săli de mese imense, ceea ce găteau bucătărese pricepute. Bineînţeles, totul era proiectat să se desfăşoare pe bază de cartelă. Fiecare cu propria-i cartelă. Mulţimi de oameni, înainte şi după muncă, dimineaţă la prânz şi seara, de toate vârstele, din toate categoriile sociale. Iar acasă totul era curat şi frumos mirositor. Scăpai de aburi, de mirosul de prăjală. Aveai timp pentru activităţi recreative şi nu mai stăteai să găteşti. Aşa îmi vorbi Desculţu, iar apoi cu un aer de om hulpav începu să înfulece din bucata pe care o avea în farfurie.

În prezent, pe lângă bucătăriile ultra moderne de care fiecare om dispune în propria locuinţă (deşi am văzut multe apartamente cu bucătăria desfinţată, aşa zisele bucătării deschise, americane), avem genul de loc unde oamenii mănâncă la grămadă. Nu în fostele circuri ale foamei, ci în actualele hyper marketuri. Absolut toate aceste magazine îţi dau posibilitatea de a comanda mâncare pe care o şi plăteşti pe loc, nu la casă, iar apoi o consumi la măsuţele special amenajate in interiorul magazinului. Un mod ieftin şi practic de a servi masa (cui?) în oraş. Cu o sumă minimă de bani poţi mânca o ceafă de porc cu cartofi prăjiţi, ori o felie de pizza, sau limbă de viţel în sos. Alături de alţi oameni, printre cărucioarele pline de cumpărături, în imediata apropiere a rafturilor cu peşte marinat, sparanghel ori orez indian basmati. Cu doar 10 lei am mâncat pe săturate şi eu în aceste locuri moderne şi bine puse la punct.

Cu puţin timp înainte de moartea ei, am întrebat-o pe Amalia Crăciun dacă nu ar vrea să mă însoţească într-un astfel de loc, pentru masa de seară. Dar ea mi-a replicat rece: "Nu. Mâncărurile de acolo sunt făcute din produse care au expirat şi au trebuit să fie scoase din raft.".

duminică, 24 iulie 2011

Vietăţi ciudate

La o zi după moartea celebrei Amy Winehouse, survenită la 27 de ani, la fel ca în cazul legendarilor Hendrix, Morrison, Joplin, Cobain (apropos de Amy, să ascultăm şi să vedem această piesă în semn de omagiu), mă plimbam pe nişte deluşoare. La un moment dat pe o plantă am observat câteva vietăţi ciudate, viu colorate. Nu am mai văzut niciodată aşa ceva. Nu ştiu ce sunt. Le-am pozat.

miercuri, 20 iulie 2011

Delegaţia. Capitolul IV

Pe vremuri oamenii mergeau în delegaţii şi înfăptuiau lucruri măreţe. Îşi trăgeau cizme de cauciuc în picioare, cască de protecţie pe cap, şi supravegheau îndeaproape construirea unui baraj sau a unui coş de evacuare de la vreo centrală atomică. Ori poate mergeau în inspecţie la o uzină ce producea motoare pentru camioane, sau măcar să observe utilajele de la o fabrică destinată prelucrării laptelui. Dar nu era cazul nostru, al meu şi al lui Sebi. Noi doar mergeam liniştiţi pe o străduţă cochetă din centrul Craiovei, în hainele noastre de timp liber şi cu genţile de voiaj pe umăr, îndreptându-ne fără nicio grabă spre birourile locale ale corporaţiei unde eram angajaţi, acum în vremurile capitalismului.

Am intrat într-un birou nici mare, nici mic. Nu am fost întâmpinaţi cu pâine şi sare, nici cu o ţuică şi plăcinte, aşa cum se obişnuia pe vremuri când veneau oaspeţi din Bucureşti. Oricum noi suntem doi oaspeţi neînsemnaţi şi am venit din Bucureşti pentru a pune la punct câteva chestii administrative ale firmei şi pentru a da câteva sfaturi şi informaţii colegilor de aici. Mă aşez la un birou şi încep să explic în ce constă noua procedură a companiei. Intru pe computer în aplicaţia informatică şi le arăt colegilor câteva artificii. Timpul zboară. Beau trei cafele de la automat pentru a sta treaz. Aerul de birou întotdeauna mă adoarme. Treaba în general mă adoarme. Aşa dormeam pe vremuri în amfiteatrul facultăţii, în timpul cursurilor plictisitoare ce păreau că nu se mai sfârşesc. Oare dacă mă ţineam de carte ajungeam în locul doamnei Ana, în biroul cu frigider plin cu beri şi acvariu cu peşti exotici? Cafeaua de la automat are gust de pământ care-mi rămâne mult timp în gură. Sebi îmi spune că este mai proastă decât nechezolul pe care el îl bea în tinereţe. Continui să explic chestii care nu mă interesează nici pe mine, nici pe cei care ascultă plictisiţi, în timp ce Sebastian se ocupă de verificarea unor acte din dosarele aflate în dezordine pe un birou. E deja după-amiază şi nu am mâncat nimic serios pe ziua de astăzi. Suntem o generaţie care mâncăm covrigi la masa de prânz. Ne vom îmbolnăvi cu siguranţă de ulcer, în cel mai bun caz de gastrită sau heliobacter pylori.

Lângă mine stă picior peste picior Lavinia. Fusta scurtă dezvăluie picioare frumoase deşi nu foarte lungi. Poartă sandale şi are unghile vopsite îngrijit cu ojă argintie. În dreptul subraţului, pe bluză, are o pată de transpiraţie. Îi simt mirosul acrişor al pielii combinat cu ultimele reminiscenţe ale unui parfum ieftin de la Avon. E o fată tânără şi plăcută, care se uită galeş fără să înţeleagă nimic din ceea ce încerc să-i explic, dar dă aprobator din cap. Are părul strâns într-un fel de coc, ce-i lasă urechile micuţe la vedere. Cafelele băute pe stomacul gol îmi scurcircuitează creierul. Aş penetra-o pe Lavinia în toaleta de pe culoar, după ce ea în prealabil mi-ar da să-i ţin chiloţii, ca în romanul Sofocare a lui Palahniuk. Apoi ne-am întoarce amândoi la sesiunea de training.

E aproape seară. Lumea pleacă spre casă. Lavinia pleacă de asemenea spre casă. Nu mă miră cu nimic faptul că Sebi îmi spune că are o iubită în Craiova la care va înopta. Pleacă şi el nu înainte de a-mi da un sfat esenţial :
- Vorbeşte cu recepţionera de la hotel să-ţi dubleze preţul camerei. Dacă camera e 100 de lei, să-ţi pună pe factura 200 de lei.
- Păi şi noi ce câştig avem?, îl intreb deja resemnat cu astfel de scamatorii din partea lui.
- Păi de 100 de lei îi zici să-ţi dea patru sticle de vin de la bar.
- Păi şi merge aşa?
- Merge. Mi-a zis mie Desculţu. Pe ei nu-i interesează ce-ţi vând de banii pe care îi scriu pe factură. Iar noi vom avea o factură de 200 de lei decontată de firmă şi ne alegem şi cu câteva sticle de vin. Gratis. Vezi cum faci socotelile, ca să-i pârlim pe fraieri.
- Bine, Sebi. Aşa voi face.

Sunt obosit după o zi atât de lungă. Intru în hotel, gândindu-mă că voi face un duş şi apoi voi dormi.

marți, 19 iulie 2011

Yasushi Inoue - Cupa de cleştar


O colecţie de opt povestiri/nuvele ce se adresează cititorului avizat în ceea ce priveşte literatura, istoria şi modul de viaţă al japonezilor. Foarte, foarte departe de Murakami (oricare dintre ei) acest Inoue, la ani lumină distanţă. Textele sale par desprinse din vechime şi nu sunt recomandate celor ce doresc să citească doar pentru relexare. Mi s-au părut un pic greoaie, mi-au dat de gândit, sunt presărate cu multe date istorice, le-am pătruns încet-încet. Dar până la urmă asta e literatura adevărată şi merită făcut un efort. O carte de citit în liniştea dormitorului, nu în hărmălaia transportului public şi nici măcar pe o bancă în parc.
Printre povestiri se află şi Lupta cu tauri, câştigătoare a premiului Akutagawa în 1950, cea mai prestigioasă distincţie literară din Ţara Soarelui Răsare. Extraordinară.
Întreaga carte este dominată de sentimentul singurătăţii, de tristeţe, de resemnare totală. Acţiunea se petrece foarte lent, iar în unele cazuri parcă nici nu e vorba despre acţiune. Mult mai importante sunt simţirile oamenilor, iar Yasushi Inoue le expune minunat. Foarte interesantă şi prima copertă a celor de la Humanitas, reproducere a unui tablou ce are legătură cu una dintre poveşti.

luni, 18 iulie 2011

Atletul albanez

Nu vizitasem niciodată Slatina şi m-am gândit să caut pe internet câteva date despre acest oraş. Am deschis wikipedia şi mi-a sărit imediat în ochi "Atletul albanez". Mi-am zis că voi merge să beau o bragă şi să mănânc o îngheţată în acest loc şi aşa am şi făcut. Atletul albanez este o cofetărie/prăvălie în centrul vechi al Slatinei. Privită de afară te duce cu gândul la o dugheană părăsită sau la un decor în studiorile de la Buftea pentru filmările de la Mărgelatul. Nici când intri decorul nu se schimbă foarte mult, însă atmosfera este unică. Câţiva albanezi stau după o tejghea şi te servesc cu bragă, citronadă, limonadă, îngheţată, halviţă. Toate aceste produse par să vină din alte timpuri şi au un gust aparte. Un pahar de băutură foarte rece pusă direct din butoi costă 1 leu. O îngheţată mică (două cupe) costă 2 lei, o halviţă costând tot 2 lei. Poţi lua suc/bragă şi pentru acasă, o sticlă de 2 litri costă 8 lei. Bun, foarte bun. Numai şi pentru acest loc merită Slatina vizitată. De altfel un oraş surpriză, curat, îngrijit, cu multe parcuri, o cascadă modernă în trepte şi un pietonal interesant.

Am înţeles că Atletul albanez reprezintă o afacere de familie, iar reţetele s-au transmis din generaţie în generaţie, de la albanezii veniţi în aceste locuri acum câteva sute de ani şi până în prezent. Şeful mare cred că este un bărbat trecut de 70 de ani cu cămaşă roşie foarte elegantă. Printre cei care serveau era un baiat care semăna foarte bine cu fostul mare fotbalist Albert Duro. O experienţă foarte plăcută la Atletul albanez. Am realizat o singură poză în zonă, pe care o şi prezint mai jos.

duminică, 17 iulie 2011

Pod de cale ferată peste Olt

Podul pe care drumul ferat trece Oltul, fotografiat de pe podul rutier la intrarea în localitatea Stoeneşti.



În urmă cu două veri am fost cu trenul la Craiova. Ţin minte că am pierdut personalul dimineaţa, aşa că am luat un inter city, două ore mai târziu. Fiind foarte frig în vagon (de la aerul condiţionat pe care nu îl tolerez) am stat tot drumul pe culoar, chiar în ultimul vagon, la coada trenului. Trecând Oltul pe podul mai sus amintit am făcut o poză.

joi, 14 iulie 2011

Despre nevoi

Nu am văzut o japoneză goală încercând să se sinucidă aruncându-se în stâncile din mare, dar cu ceva în acest sens tot m-am ales. De la Kaliakra spre Kavarna este o şosea în linie dreaptă ce parcă merge prin pustie. Ieşind din parcarea destinată automobilelor celor ce vizitează fâşia de pământ din mare, după o curbă pe marginea şoselei, în plin câmp deschis o tânără cu chiloţii în vine făcea pipi. Rulam cu viteza redusă şi s-a nimerit chiar pe partea mea, aşa că am putut să observ cu atenţie jetul galben care uda praful. Tânăra a sesizat că este observată şi fără a se şterge, probabil şi fără a termina tot ce avea de făcut şi-a tras chiloţii, oferindu-mi pentru o clipă priveliştea zonei sale pubiene.

Acest lucru mi-a amintit de povestea unui om, care în 1984 a vizitat capitala Mongoliei, Ulan Bator. Spunea el că pe marginea drumurilor erau şanţuri unde oamenii, indiferent de sex, îşi făceau nevoile. Fără nicio ruşine, în văzul tuturor.
Şi de asemenea mi-a mai amintit de romanul Changi, acolo unde în lagăr erau săpate pe două rânduri multe gropi, una lângă cealaltă, iar cei de acolo spuneau că este de preferat să stai pe rândul din spate, pentru că macar aşa te amuzi de cei din faţă.
Şi nu în ultimul rând m-am gândit că puteam face o poză tinerei pe care am văzut-o. Am sesizat că pe net sunt siteuri specializate, de exemplu piss hunters, adică vânătoare de femei care fac pipi în natură. Să le pozezi, nu vânezi/ucizi. Pesemne sunt psihopaţi care caută aşa ceva şi obsedaţi care cumpără astfel de poze.

miercuri, 13 iulie 2011

Bulgaria de Rusalii. Episodul 2 - Kaliakra

Kaliakra este o fâşie de pământ în mare ce oferă o privelişte splendidă. Pe wikipedia se poate citi o mică prezentare şi tot acolo sunt câteva poze (bineînţeles nu la fel de frumoase ca pozele făcute de mine din care am să prezint câteva). Din Balcic până în Kaliakra (Caliacra cum îi zic românii) sunt cam 25 km, majoritatea parcurşi pe o şosea mărginită pe o parte de Marea Neagră, iar de cealaltă parte de munţi mici, asemănători Munţilor Dobrogei de la noi. Se trece şi prin orăşelul Kavarna, un fel de Olteniţa, dar cu ieşire la mare.


La Kaliakra, pe fâşia de pământ sunt ruinele unei cetăţi, o unitate militară, un restaurant şi o bisericuţă. În rest mare din trei părţi.





Un vapor se vede în depărtare, iar câţiva pescăruşi zboară deasupra apei.



Peisajul mă duce cu gândul la povestirea lui Yasushi Inoue, "Dragostea şi moartea şi valurile", doar că nu am văzut prin acele locuri o japoneză complet goală.

duminică, 10 iulie 2011

Viitorul ţării

Cu coşul de cumpărături mă îndrept spre casă, la Carrefour Express. Casiera îmi spune că face banii şi mă redirecţionează către casa vecină, spre care mă şi îndrept fără alte comentarii de prisos. În urma mea către casă care dădea să se închidă se îndreaptă o fată ce semănă perfect cu prietena Ana. Înaltă, subţire, cu sânii mici şi apetisanţi, îmbrăcată într-o rochie de vară neagră, cu modele gotice. Lingea dintr-o îngheţată, care era defapt singurul lucru cumpărat din magazin. Dorea să o achite şi să iasă. După ce a îndrumat-o către casa unde aşteptam şi eu, vânzătoarea îi şopteşte femeii de serviciu de lângă ea (care stătea cu un mop în mână şi se uita în gol), arătând către fata cu îngheţata :
- Ăsta-i viitorul ţării.
- Da, ăsta e. Vai de noi, replică femeia de serviciu.

Oare ce înţeleg aceste două femei, distruse de timpurile actuale, din ceea ce se întâmplă în jurul lor?

miercuri, 6 iulie 2011

Drumul către uzină

Într-o seară geroasă de iarnă, nu cu mult înainte de moartea ei suspectă, discutam împreună cu Amalia Crăciun într-un local micuţ, ascuns de privirile necunoscătorilor în arta culinară. Încă o zi obositoare de muncă se terminase şi pentru câteva momente uitarăm cu totul de corporaţie şi dead line-uri, relaxându-ne la una din cele trei mese ale cârciumioarei. Noi nu eram un cuplu de îndrăgostiţi, dar ospătarul ne aprinsese o lumânare la masă. Cine s-ar fi gândit că peste puţin timp lumânările vor arde lângă coşciugul Amaliei Crăciun? Dar aşa este viaţa omului, nu poate şti nimeni când se termină. Amalia Crăciun stătea în faţa mea şi nu se gândea la moarte câtuşi de puţin. Mâncam din preparatele scumpe şi ne udam buzele cu vin roşu din podgoria Miniş, abordând un subiect cât se poate de serios. Oare pe vremea lui Ceauşescu, un om singur putea întreţine relaţii sexuale mai uşor decât în prezent? Era mai lesne să-ţi găseşti perechea pentru o partidă de amor trecător, de sex fără obligaţii? Amalia Crăciun mi-a istorisit o întâmplare din tinereţile tatălui ei:

Taică'miu muncea la uzină şi era în obligaţia lui de muncă să ajungă primul şi să aprindă luminile în hală. Uzina era şi încă mai este situată la periferia oraşului, doar că atunci era chiar în câmp. Spune el că mergea pe cărare spre muncă, pe câmp prin iarbă şi prin întuneric pentru că soarele mai avea ceva până apărea la orizont. La un moment dat în faţă apare cineva, mai instinctiv mai după forme îşi dă omul seama că este vorba de o femeie. Ajung faţă în faţă şi el premeditat îşi repede o mână pe sânii femeii, adică ţâţele ei. Ea nu are nicio reacţie, atunci el o pune jos şi îi ridică fusta şi îşi vede de treabă cu tot acordul ei pentru că mergeau lucrurile de la sine. Se termină rapid treaba şi fără să irosească niciun cuvânt fiecare îşi încheie nasturii, îşi acoperă ruşinea, adică organele genitale, şi pleacă. El la muncă în uzină, ea acasă de la munca în uzină. Ăştia doi oameni nu s-au văzut la faţă pentru că era încă întuneric afară şi n-au spus un cuvânt pentru că până la urmă ce era de zis?

duminică, 3 iulie 2011

Viaductul Giurca

Viaductul Giurca şi priveliştea care se poate admira aflându-te pe viaduct (într-o zi ploioasă de iulie).