joi, 29 septembrie 2011

Delegaţia. Capitolul VI

Se făcuse noapte de-a binelea şi pe deasupra începuse şi ploaia. Într-un colţ al recepţiei am găsit o folie mare de plastic în care m-am înfăşurat şi astfel echipat am ieşit din hotel pentru a căuta scara de serviciu. Am ocolit pe o potecă plină de noroi pe care o zăream bine cu ajutorul luminilor provenite de la camerele hotelului. Într-un brad din apropiere se auzea cucuveaua cântând. Înăuntru oamenii beau, mâncau şi chefuiau, iar eu umblam de unul singur prin ploaie căutând ceva nu foarte exact. Am ajuns la câteva tomberoane de gunoi, în care un om cotrobăia. Purta un parpalac bleu marin şi pălărie din fetru neagră, care deşi udă arăta foarte bine. Cotrobăitul prin gunoaie contrasta în mod evident cu hainele bune pe care le purta. Din hotel răzbăteau sunete de muzică şi voci nedesluşite. Omul cu pălărie s-a întors către mine:
- Auziţi cucuveaua?
- Da, i-am răspuns, fără a mă mai mira de modul de adresare direct.
- Ştiţi ce se spune despre cântecul cucuvelei?
- Nu ştiu. Ce se spune?
- În noaptea în care cucuveaua cântă, în apropiere un om va muri.
- Nu ştiţi unde este scara de serviciu?, am încercat să schimb vorba.
- Ba da, apucaţi într-acolo, spuse, indicându-mi cu degetul direcţia. Doar pe acolo se mai poate intra de când cu delegaţia venită de sus. Mama lor de hoţi, mai spuse omul, după care se întoarse la treaba lui, cotrobăitul în gunoaie.
Oare ce era cu această delegaţie venită de sus? Oare ce căuta în gunoaie acest om îmbrăcat foarte elegant? Nu cred că aş fi primit niciun răspuns concludent, aşa că am pornit spre direcţia indicată, către scara de serviciu. Ploaia se mai domolise, iar cucuveaua îşi continua cântecul. Luminile de la camerele hotelului sclipeau în noaptea neagră.

Am pornit urcuşul pe scara de serviciu, care se află în aer liber, undeva în afara hotelului. Până la etajul al doilea nu am văzut mare lucru din cauza copacilor din împrejurimi, dar de sus se desfăşura o privelişte destul de frumoasă, cu multe luminiţe licărind în depărtare. Când în sfârşit am ajuns la etajul cinci şi am privit în jos, omul cu pălărie neagră se zărea mic, probabil în continuare scotocind în tomberoanele de gunoi. Am părăsit scara de serviciu, intrând în holul de la etajul al cincilea. Beznă absolută pe hol, aşa că am scos lanterna în formă de pix pe care o port întotdeauna cu mine. Cu ajutorul ei am reuşit să bâjbâi pe lângă uşile aflate pe ambele părţi ale culoarului, uitându-mă cu atenţie la numere. Am ajuns în sfârşit la camera 506 şi am descuiat.

Înăuntru aceeaşi beznă ca pe hol şi un miros pregnant de mucegai. Folosindu-mă de lanternă, am căutat întreruptorul pentru a aprinde lumina, dar se pare că lumina era oprită. Ciudat, pentru că din afară camerele hotelului se vedeau luminate complet. Fie această cameră nu era racordată la reţeaua de electricitate, fie între timp se oprise curentul. De la recepţie mi se spusese că voi mai avea un coleg de cameră, dar cu greu îmi închipuiam că cineva ar putea locui într-o cameră de hotel fără lumină şi cu un asemenea miros de mucegai. Oare o exista telefon în cameră pentru a suna la recepţie şi a vedea care este problema cu lumina? Pipăind prin întuneric după telefon, deodată în lumina lunii care bătea în geam, am văzut stând pe pat un bărbat care mi se adresa gesticulând şi mârâind asemeni personajului din desenele animate, Taz Diavolul Tazmanian. Chiar s-a ridicat îndreptându-se spre mine:
- Hrmm, mrrrrr,hrmmm.
- Stai domne, ce faci? Vrei să mă omori?, am întrebat speriat.
- Mrrrr,hrmmm, mmmm.
Am ieşit repede pe uşă, căutând disperat ieşirea pe scara de serviciu.Omul cu pălărie neagră nu mai era la tomberoane, ploaia se oprise, iar cucuveaua încetase cântatul, ori poate nu am mai auzit-o eu. Am intrat la recepţie strigând după recepţioneră, care ca deobicei nu era la post.
- Vă rog, am nevoie de o altă cameră...
- Dar v-am spus că nu mai avem alte camere. Abia am putut să vă fac rost de aceasta, mi-o tăie recepţionera.
- Poate totuşi găsiţi altceva, i-am spus, punând pe tejgheaua recepţiei două hârtii de 10 lei.
Evident că banii au deschis drumul meu către o nouă cameră, camera 208. Nu-mi rămânea decât să apuc iar către scara de serviciu, dar acum cunoşteam foarte bine drumul. În urma mea, recepţioneara mi-a urat noapte bună.

Palierul de la etajul al doilea este luminat din abundenţă, pe jos se află o mochetă verde ce pare nouă, întreaga atmosferă fiind înveselită de muşcate în ghiveci. Intru în camera 208 şi surprinzător, dar în pat stă în capul oaselor uitându-se la televizorul alb-negru chiar omul cu pălărie neagră, acum îmbrăcat doar în chiloţi. Mă salută ca pe un prieten vechi, dându-mi senzaţia că mă aştepta.
- E un film cu Jean Gabin la bulgari.
- Mare actor, am răspuns mai mult pentru a-i face plăcere noului coleg de cameră.
- Poate v-o fi foame, schimbă brusc subiectul omul cu pălărie neagră, care acum de fapt era doar în chiloţi. Eu mă pregăteam să comand ceva de mâncare. Am vrut să cobor la restaurant dar nu este permis accesul acolo pe timpul delegaţiei venită de sus.
- Da, îmi este cam foame, am recunoscut. Şi cum se procedează cu masa în acest caz?
- Păi nu ne rămâne decât să sunăm la recepţie şi să cerem să ni se aducă mâncarea în cameră.
- Of, alt bacşiş, am zis ca pentru mine, amintindu-mi că am miluit-o deja de două ori pe recepţioneră.
- He, păi în ziua de azi nu mai faci nimic fără bacşiş, îmi spuse omul din pat. Eu am dat bacşiş până şi la vatmanul de la tramvai.
- Cum aşa?
- Păi să vedeţi, dar mai bine întâi să dăm o comandă de mâncare.

Până ca omul să-şi înceapă povestea, m-am facut şi eu comod. Cum aveam hainele cam ude de la ploaie, am urmat exemplul colegului şi am rămas şi eu în chiloţi, aşezându-mă în patul liber.
- E cazul să renunţăm la politeţuri. Eu mă numesc K, îmi întinse mâna omul.
- K, ca personajul lui Kafka?, l-am întrebat, dupa ce m-am prezentat la rându-mi, strângându-i mâna.
- Nu, doar K. Acum voi da comanda. Vrei să mănânci ceva anume?
- Comandă-mi ce îţi iei şi tu.
- Bine, spuse K şi formă numărul de telefon de la recepţie.
A comandat pentru fiecare câte 50 de vinars Murfatlar, un borş de porc, o porţie de fasole cu ciolan, o sticlă de vin Jidvei. M-am gândit că are cu siguranţă relaţii dacă poate comanda astfel de chestii şi mai ales la o oră atât de înaintată, când deobicei bucătăriile restaurantelor sunt închise.
În aşteptarea mâncarii a început să-mi spună povestea cu bacşişul:
Acum două săptămâni, într-o sâmbăta, după ce am ieşit de la serviciu, am fost cu nevastă'mea la Magazinul Central să cumpărăm un aragaz. Văzuse nevastă'mea la o vecină un model cu cinci ochiuri şi de mult îmi zicea că vrea şi ea. Îi explic vânzătorului ce model vrem, dar îmi spune că nu are, însă aşa cu o voce în care l-am simţit că are, dar aşteapta şi el ceva. "Domne, dacă apare ceva, vă rugăm să ne daţi un telefon şi o să fim şi noi drăguţi cu dumneavoastră.", îi zic eu şi îi las numărul de telefon de acasă. A doua zi, duminica, la 7 dimineaţa m-a trezit din somn cu telefonul: "Domnu', ştiţi,ieri, exact după ce aţi plecat dumneavoastră, a venit marfa. Avem aragazul exact cum îl doreaţi. Puteţi veni astăzi să-l luaţi.". Să-l ia dracii, am ştiut că îl avea de cu o zi înainte. M-am dus să-l iau, i-am lăsat şi lui 200 de lei. Fiind duminică, s-a nimerit exact duminica în care nu circula numărul nostru de la maşină. Ce să fac? M-am cărat cu aragazul până la tramvai. Am stat la prima uşă în staţie şi i-am făcut semn vatmanului să mă aştepte să urc cu aragazu. I-am dat şi vatmanului 25 de lei şi i-am zis să mă oprească între staţii, iar omul a zis: "Sigur, nici o problemă.". Păi doar îi dădusem bani, dă-i în pizda măsii pe ceilalţi călători, mă oprea omu unde vroiam. Eu după ce am luat aragazu o sunasem pe nevastă'mea de la un telefon public şi i-am zis să vină cu maşina printre blocuri, să mă aştepte să cărăm aragazul, că printre blocuri nu e miliţie. Şi m-a lăsat ăsta cu tramvaiu unde i-am zis eu, m-a şi ajutat să dau jos aragazu. Nevastă'mea mă aştepta, l-am băgat în portbagaj şi aşa am ajuns cu el acasă. Asta zic, fără un ban acolo de atenţie nu faci mare lucru. Deci să nu iţi pară rău dacă laşi la recepţioneră un mic bacşiş. Lumea se bucură la oricât şi te ajută pe urmă.

Interesantă filozofia lui K, n-am ce zice. Nu după multă vreme a sosit şi mâncarea, adusă de recepţionera care se pare că renunţase la uniforma bleu marin, morocănoasă, acum purtând o rochie mulată şi destul de scurtă. I-am lăsat un bacşiş consistent şi am început să mâncăm. Şi eu şi K eram foarte înfometaţi şi până nu am terminat tot de mâncat, niciunul dintre noi nu a mai scos vreun cuvânt. Trecuse de miezul nopţii, dar din camerele hotelului se auzea zarvă. K mi-a spus că petrecerea e în toi şi că ar trebui să facem şi noi o vizită celor din delegaţia de sus.

luni, 26 septembrie 2011

Papuci

Mi se par oribili oamenii care poartă papuci în locurile publice, altele decât ştrand, plajă, la mare. Cum să porţi papuci când mergi la hypermarket, prin oraş, la Mall, etc? Papuci pe care oamenii cu bun simţ i-ar purta doar atunci când merg să ducă gunoiul.

joi, 22 septembrie 2011

Medicul

Tramvaiul 1 se scurge prin seara de toamnă ce se lasă asupra oraşului aglomerat. E plin cu oameni mohorâţi, obosiţi, care put a transpiraţie. Se înghesuie unul în celălalt şi par a fi la capătul răbdării. Mai săraci decât cerşetorii care se urcă aproape la fiecare staţie. Îmbrăcaţi pe apucate, neîngrijiţi şi duhnind a tutun ieftin, paznicii care au terminat tura de 12 ore. Femei grase trecute de 50 de ani cu sacoşe murdare. Copii plictisiţi, ieşiţi de la şcoală, se joacă pe telefonul mobil. O tânără timidă citeşte Romain Gary - Prima dragoste, ultima dragoste. Lângă mine un om ce poartă pantaloni de stofă şi pantofi negri, la care a asortat un tricou albastru pe care scrie Italy, soarbe dintr-o cutie de Timişoreana.

La Spitalul Colentina se urcă un băiat cam de 30 de ani. Poartă o bluză LaCoste cu mânecă lungă (celebrul model cu dungi orizontale. costă vreo 600 ron în Mall la reprezentanţă), jeansi şi pantofi smart casual de provenienţă necunoscută, dar bănuiesc că tot produse bune, de firmă. Formează un număr pe celular şi începe o conversaţie:
- ...trebuie doar să vezi diferenţa dintre o tumoare benignă şi una malignă....e foarte important să vezi ciclul de la sănătos la bolnav imediat şi de la bolnav la sănătos treptat. Nu ştiu, frate, dar examentul ăsta mi s-a părut mai greu ca rezidenţiatul.
Aşadar avem de a face cu un doctor şi încă unul gastroenterolog, pentru că la telefon discută despre stomac şi ficat. Vorbeşte probabil cu un coleg şi poate au examene de grad. Se vede că e un fost tocilar după cum se exprimă:
- Hey, dude, what the fuck? Dacă tu nu te simţi pregătit, atunci cine? Şi la Fundeni nu cred că o să avem examen foarte greu. Adică, Lupeasca îţi dă un 6,7. Nu cred că te întreabă diagnostice diferenţiale. Acolo, de bun simţ. Să ştii să recunoşti un hepatocarcinom.

Discuţia continuă minute bune în aceeaşi notă. Nici eu, nici oamenii din împrejurimi nu înţelegem nimic. Acest tânăr medic chiar s-a ţinut de şcoală, i-a plăcut cartea. Noi, restul, umblăm prin bezna necunoaşterii cu tramvaiul 1, tramvai în care la Obor se urcă câţiva ţigani care vorbesc foarte tare, aşa că nu-l mai aud pe doctor. Coborât din tramvai, făcând o asociere între ţigani şi doctori, nu se putea să nu îmi vină în minte excepţionala melodie a Romicăi Puceanu, Grea e boala de plămâni.

marți, 13 septembrie 2011

Natsume Soseki - Eu, motanul


Despre Natsume Soseki se pomenește pe ultima copertă a uneia dintre cărțile lui Yasushi Inoue, numele său fiind alăturat lui Haruki Murkami, în dorința de a evidenția capetele de interval ale scriitorilor moderni japonezi de mare talent. Se pare că Soseki este considerat de critici cel mai bun scriitor al epocii Meiji, afirmându-se undeva pe la începutul secolului trecut.

Eu, motanul este un roman în care umorul abundă, dar este însoțit de accente filozofice, meditative și melancolice. Un motan care trăiește în casa unui profesor de limba engleză din Tokyo (cu siguranță profesorul este un alter-ego al autorului) observă oamenii din jurul său și le comentează comportamentul sau obiceiurile. Umorul japonez este desăvârșit și pentru mine întrece cu mult umorul altor popoare, chiar și pe al englezilor despre care se spune că au un umor sănătos. Cartea este una grozavă și te face să-ți dorești să nu se mai termine, într-atât cititorul se obișnuieste și îndrăgește personajele.

Bietul Natsume Soseki se pare că a murit destul de tânăr, din cauza unei boli de stomac, boala de stomac fiind îndelung comentată și în cartea de față. Mi-ar plăcea să găsesc romanul Kokoro de la acest autor, despre care unii vorbesc că e cel mai bun roman japonez al tuturor timpurilor.

joi, 8 septembrie 2011

Furt cultural

Sunt un fan Gabriel Garcia Marquez. Am cumpărat şi citit cinci dintre cărţile sale, în România editate de Rao. Este vorba despre: Un veac de singurătate, Despre dragoste şi alţi demoni, Dragostea în vremea holerei, Povestea târfelor mele triste, Generalul în labirintul său. Mai am pe rafturile bibliotecii: A trăi pentru a-ţi povesti viaţa şi Douăsprezece povestiri călătoare. Mi-aş fi cumpărat toată colecţia, dacă Rao nu ar vinde-o la preţuri prohibitive.

În seara asta, în Cora, am luat din raft Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet. M-am aşezat la o măsuţă şi am citit prima poveste. Se numeşte Un domn foarte bătrân şi cu nişte aripi enorme. Scrisă în 1966. Mi-a plăcut. O poveste cu un înger care trăieşte în coteţul unor simpli oameni. Oare am procedat corect citind fără să cumpăr cartea? Poţi merge într-un hypermarket ca la bibliotecă?

marți, 6 septembrie 2011

Laur Nebunu

Fiecare şcoală generală avea un golan al ei, de care toţi ceilalţi elevi se temeau. La şcoala mea era Laur Nebunu. Îi bătea pe copiii mai mici, le fura surprizele sau mingea, îşi bătea joc de ei fără motiv. Într-o zi mă jucam cu mingea de tenis împreună cu alţi colegi de clasă. Un joc ciudat, având ca spaţiu de desfăşurare locul unde pe vremuri fuseseră trei ţâşnitori de apă; acum mai rămăseseră doar găurile. Noi trebuia să nimerim cu mingea gaura adversarului, dacă nimeream în gaura din mijloc pierdeam. A venit Laur Nebunu, a luat mingea în mână şi a strâns-o până a spart-o. Doar din răutate. Alta dată mi-a furat vreo douăzeci de surprize Cincin, printre care şi Dasaev, Romario sau Gullit. Pe vremea aia eram în clasa a IV a, iar Laur Nebunu era a opta, dar avea cam 17 ani. Oricum ni se părea un colos. Cu toţii fugeam din calea lui când îl vedeam.

Zece ani mai târziu eram deja la facultate. Jucam tenis de masă alături de câţiva prieteni. La un moment dat a apărut Laur Nebunu, pe care nu-l mai văzusem de 5-6 ani.A vorbit foarte politicos şi ne-a cerut permisiunea să joace cu noi. L-am lăsat şi din întâmplare a jucat cu mine, un set întreg până la 21. L-am invins categoric. La sfârşit a dat mâna cu mine, ne-a mulţumit pentru joc şi a plecat. Nu l-am mai văzut de atunci.

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Kobo Abe - Femeia nisipurilor


O surpriză foarte plăcută acest scriitor deloc comercial, un japonez care explorează tărâmul absurdului şi parcă aduce un pic cu maestrul Kafka ori poate cu Camus. Femeia nisipurilor, dincolo de firul narativ foarte interesant, este o mare alegorie şi fiecare poate înţelege ce vrea din carte, pentru că, aşa cum am învăţat în liceu, literatura este interpretabilă, iar doi oameni nu interpretează la fel aceeaşi lucrare.

Un cercetator se rătăceşte într-un sat aflat printre dunele de nisip şi este poftit de săteni să innopteze la ei, mai exact în casa unei tinere văduve, o casă ciudată aflată într-o groapă mare înconjurată de nisip, la care accesul se face printr-o scară de frânghie. A doua zi, omul dorind să plece la treburile lui, realizeaza că a dispărut scara şi că este prizonierul nisipurilor. Nu înţelege de ce, dar zi de zi este pus la muncă alături de femeie, pentru curăţarea nisipului şi scoaterea sa din groapă cu ajutorul unor găleţi. Când refuză să facă munca este privat de apă şi mâncare. Totul e foarte ciudat, iar Kobo Abe descrie cu mare fineţe artistică. Sexualitatea este prezentă chiar şi în această carte, sex cu aromă de transpiraţie, mizerie cleioasă de pe pielea celor doi şi mult nisip. Personajul reuşeşte să evadeze, dar este prins în nisipurile mişcătoare, salvat de săteni şi adus înapoi. Ajunge cumva să se resemneze, munceşte la nisp, femeia rămâne gravidă, însă la un moment dat scara este coborâtă şi lăsată aşa. Are şansa să plece, dar nu este prea hotărât că trebuie să o facă.

Autorul insistă asupra nisipului şi asupra muncii de Sisif pe care cei doi o fac în lupta cu nisipul. Zi după zi, fără nicio altă perspectivă. Eu am văzut asta ca o metaforă la adresa vieţii omului şi poate mai ales viaţa în societatea modernă industrializată. Zilnic aceleaşi chestii, la început te revolţi, apoi te obişnuieşti cu ideea şi te resemnezi, iar într-un final poate chiar îţi place un pic. Să încheiem cu un fragment interesant din carte : "Singura cale să eviţi munca este să munceşti. Nu munca în sine este preţioasă, ci faptul că învingem munca prin muncă. Adevărata valoare a muncii sălăşluieşte în puterea renunţării la sine."