luni, 28 noiembrie 2011

După bere

E seară. Merg pe jos spre casă. În faţa mea, tocmai iese din magazin o femeie cu un pet de 2 litri de bere în mână. E îmbrăcată cu un halat flauşat, iar în picioare poartă papuci de plastic. Pantalonii băgaţi în ciorapi. Merge zgribulită cu sticla de bere în mână. Se vede că a fost trimisă de bărbat, să-i cumpere băutură. Consider o josnicie să-ţi trimiţi femeia după băutură. Mi s-ar fi părut în regulă să o trimită după lapte, pâine sau poate un ziar, dar după băutură e prea urât. Având drum comun, am mers o vreme în spatele femeii şi apoi am trecut pe lângă ea. Genul de nevastă de om simplu, bătută, care ştie de frica bărbatului. Mai puţin iubită comparativ cu un animal de companie. O vreme am încercat să-mi imaginez cum vor decurge lucrurile când femeia va ajunge acasă şi dialogul ei cu bărbatul.

vineri, 25 noiembrie 2011

Maşini de legendă

Sunt un fan al colecţiei "Maşini de legendă" lansată în această toamnă şi în România. Am luat toate cele cinci numere de până acum (Dacia 1300, Aro 244, Trabant 601, Volga M21, Dacia 1100) şi găsesc foarte tari atât machetele cât şi revistele cu date, poveşti şi poze despre maşina din săptămâna respectivă. Fiind un nostalgic, poate al comunismului, poate al vremurilor de atunci, poate al copilăriei, toate aceste maşini îmi trezesc amintiri puternice şi cât se poate de plăcute.

Îmi amintesc de maşina tatălui meu, o Dacia 1300 cumpărată în 1980. Am crescut în maşina aia şi am mers cu ea în mii de locuri. Din două în două săptămâni (nu se putea săptămânal pentru că noi aveam număr fără soţ şi circulam din două în două duminici) fie vară, fie iarnă, plecam neapărat pe undeva, duminica, în afara oraşului. Obiceiul ăsta mi-a rămas şi în prezent. Plus concediile care pe atunci erau de câte o lună întreagă. Ai mei fiind pasionaţi de munte şi mergând pe tot felul de drumuri forestiere, maşina ajunsese cu puntea găurită, de se vedea prin ea. La un moment dat, în Apuseni, ne-a lăsat pompa de benzină. Ţin minte că până acasă, mama a trebuit să ţină, scos pe geam, un bidon cu benzină din care pleca un furtun spre motor. Mai ţin minte că de fiecare dată când maşina atingea un număr rotund de kilometri solicitam să fiu anunţat şi imortalizam momentul. Nu cu o cameră foto ca în prezent ci cu proprii ochi. În pofida unor mici neajunsuri, Dacia 1300 era o maşină excelentă şi ne făceam treaba cu ea. A fost vândută în 1990 cu 56000 de lei. În 1991 am mai pus vreo 20000 pentru a cumpăra un video player.

Matuşi'mea, în 1983, şi-a cumpărat Dacia 1310. Un pic mai modernă faţă de maşina noastră. Avea chiar şi un casetofon Sanyo adus de cineva de afară şi cumpărat pe sub mână. De neuitat sunt momentele când mergeam şi cu mătuşa la munte, iar în perioadele când toţi stăteau la iarbă verde, la un grătar, la o bere, eu stăteam în maşină şi ascultam muzică. Cotrobăind prin casetele ei am dat peste una care îmi plăcea la nebunie. O casetă TDK fabricată în Turcia, pe care nu scria nimic despre interpret. Dar o ascultam în continuu cu orele, casetofonul fiind dotat cu funcţia autoreverse. Era prin anul 1986. Am întrebat până la urmă un adult despre cei ce cântau pe casetă. Mi s-a spus ca sunt Beatles.

Pe litoral, la Marea Neagră, îmi plăcea să merg cu Minicarul. Un Aro 244 trăgea două vagonaşe. Cu păreri de rău din partea părinţilor că nu vreau să stau în vagonet la aer, mă băgam întotdeauna în spate la Aro, pe una din cele două banchete. Îmi plăcea mult cum se aude motorul şi mai ales schimbătorul de viteze care era mai mare ca la o Dacie.

În piaţă, ţăranii vindeau varză ditr-o Volga mare, neagră şi plină de praf, încărcată până la refuz. Nu mă interesa varza, dar dădeam ocol maşinii, mirându-mă de forma ei. Mă gândeam că trebuie să fie foarte scumpă şi am întrebat cum de un ţăran îşi poate permite aşa ceva. Am primit răspuns că aceste maşini erau cumpărate de vechi, de la gospodăria de partid. Nu am mai întrebat ce era o gospodărie de partid, dar în sufletul meu i-am invidiat pe acei oameni.

Bunicul Florin aprecia o maşină numită Ford Taunus, însă acest automobil nu face obiectul scrierii de faţă, nefiind o maşină comunistă. Abia aştept să apară în colecţia maşinilor de legendă modele precum Warszawa (îmi plăcea mult pentru formele sale rotunde), Skoda 100, Polonez (nu,nu. nu mă refer la crenwurstii ăia groşi) sau Wartburg.

miercuri, 16 noiembrie 2011

Mânăstirea Plătăreşti

Situată la circa 25 km de Bucureşti, Mânăstirea Plătăreşti este probabil cel mai sărac lăcaş de rugăciune văzut de mine vreodată. Biserica este înconjurată de clădirile ce pe vremuri (până la începutul anilor '90) au servit drept sanatoriu de nebuni. Acum clădirile respective sunt în paragină, dar încă mai păstrează aerul înfiorător demn de "Zbor deasupra unui cuib de cuci". La Mânăstire slujesc doar patru măicuţe şi mă întreb oare cât de întreg la minte poţi fi dacă zi de zi stai în această singurătate lugubră. Pe una dintre maici am găsit-o în biserica friguroasă. Avea chef de vorbă şi mi-a povestit câte ceva despre istoria locului, care printre altele a mai servit şi drept închisoare pentru femei. În prezent azilul de nebuni este amplasat într-o clădire modernă, vecină cu Mânăstirea. La vreo 200 de metri distanţă, curge Dâmboviţa mizerabilă. Nu mai are mult până să ajungă la Budeşti, când se va vărsa în Argeş.

Un loc interesant în cele din urmă, care arată că biserica în general nu înseamnă doar popi graşi cu maşini scumpe, Mânăstiri trase în aur unde oamenii plătesc bani mulţi, bogăţie şi frumuseţe. Poate că adevărata credinţă se regăseşte la Plătăreşti. Merită viztat locul.


duminică, 13 noiembrie 2011

Charles Bukowski - De duzină


Titlul original al romanului este "Pulp", însă cei de la Polirom au preferat această traducere, care nu ştiu cât de corectă este. Personajul principal, Nicky Belane, un detectiv din Los Angeles desprins cu adevărat din literatura revistelor Pulp sau din benzile desenate, rezolvă cu mai mai multă sau mai puţină pricepere diverse cazuri ale unor clienţi precum Doamna Moartea, o extraterestră, scriitorul francez Celine şi alţi ciudaţi. Belane şi toate personajele dau dovadă de multă şmecherie golănească, dialogurile sunt mai tari ca ale lui Tarantino în Pulp Fiction, imaginaţia lui Bukowski dă pe afară. Cartea este cumva şi o bătaie de joc la adresa întregii literaturi cu detectivi, cam pişându-se pe Sherlock Holmes, Hercules Poirot, Maigret, etc. Dacă ar fi să-l asemăn pe Bukowski cu cineva din lumea muzicii, l-aş asemăna cu Tom Waits. E ultimul roman al lui Bukowski, scris după 70 de ani, cu puţin înainte de a muri.

miercuri, 9 noiembrie 2011

Delegaţia. Capitolul VII

Stau în pat şi mănânc floricele de porumb. Floricele adevărate preparate în tuci, nu porcării cancerigene făcute la microunde. O colegă de la capitală chiar m-a învăţat un cântec de făcut floricele. În timp ce boabele de porumb sar de nebune trebuie să spui: "Sări găină la făină, sări cocoş după coş, Moşu taie la nuiele, Baba face floricele...". Bineînţeles că eu nu am rostit această incantaţie pentru copii, de fapt nici nu am pregătit eu floricelele. Lavinia le-a făcut. Lavinia este colega mea din Craiova, iar în ultimele două nopţi am dormit la ea. Dă-l încolo pe Sebi şi gheşefturile pe care vrea să le fac în numele lui cu recepţionerii de la hotel. M-am lipsit cu bucurie de câteva sticle de vin, când Lavinia m-a invitat să stau la ea, în garsoniera pe care o are închiriată într-un cartier muncitoresc din Craiova. Mâine dimineaţă plec spre casă. A fost ceva de muncă, în mai toate zilele şi eu şi Sebi am stat câte 12 ore la birou, Sebi cu diverse balanţe contabile, eu verificând tot felul de acte, amândoi explicând noile proceduri colegilor. Compania nu ne-a trimis în concediu, ci la o muncă chiar mai grea faţă de ceea ce făceam la Bucureşti. Dar nu ne-a părut rău. Alţii, în vremurile astea, trag cu tunul după o slujbă.

Am aflat multe despre Lavinia în momentele petrecute alături de ea, la birou sau acasă. Este din Filiaşi, dar ca orice tânăr care se respectă a plecat la facultate, apoi şi-a găsit o slujbă bună în Craiova şi a rămas aici. Încă nu are un salariu foarte mare pentru a spera la un credit pentru prima casă, dar mai aşteaptă. Este tânără şi are viaţa înainte. Poate trece şi criza. Speranţe de mai bine. A avut doi iubiţi în cei patru ani ai facultăţii, dar s-a despărţit de amândoi. Nepotrivire de caracter.

E cald, e foarte cald. Garsoniera e la ultimul etaj, iar acoperişul blocului a înmagazinat căldura soarelui o zi întreagă. Lavinia are doar nişte chiloţi tanga pe ea. Mănânc floricele şi mă uit la ea cum se mişcă de colo colo, încercând să pregătească ceva de mâncare. Spaţiul este destul de mic, laolaltă fiind şi bucătărie şi sufragerie şi dormitor. E cumva amuzantă, aşa desculţă ca un copil al nimănui, cu chiloţi negri minusculi a căror etichetă iese afară într-un mod caraghios, cu ţâţele fâlfâindu-i. Are unghiile (atât de la picioare, cât şi cele de la mâini) făcute cu ojă argintie. E costelivă şi nici ţâţele nu le are foarte mari. Fac o glumă cu ea şi când se apleacă să ia o tavă din cuptor, îi scot dintre fese şnurul de la chiloţi şi îl dau la o parte.
- Nu fi bou, îmi spune Lavinia enervată în timp ce îşi aşează chiloţii la loc.
- Am vrut doar să fac o glumă. Ce te agiţi aşa?, i-am replicat în timp ce mă întorceam la loc în pat şi la castronul cu floricele.
- Am oroare de fazele astea.
- Adică te plimbi prin faţa mea aproape goală de o oră şi te superi la o astfel de glumă?
- O consider mai mult decât o glumă.
- De ce? Povesteşte-mi, am îndemnat-o. Şi aşa nu aveam altceva mai bun de făcut.

Sustrăsesem de la petrecerea celor din delegaţia venită de sus o sticlă de vodkă Zubrowka. K îmi povestise că e mult mai bună dacă o ţin 24 de ore în congelator şi o beau pe urmă. Îi urmasem sfatul. Am luat două pahare şi am turnat lichidul verzui şi vâscos în ele. I-am întins Laviniei un pahar şi l-am luat eu pe celălalt. Amândoi am băut cu înghiţituri mici. Avea o aromă deosebită de fân proaspăt. Wishful crystal...Water covers everything in blue....Coolin' water. Wishful sinful a celor de la The Doors se auzea în surdină la radio. Lavinia se cuibări în pat lângă mine. Mirosea uşor a transpiraţie şi avea pielea umedă. Am petrecut-o după umăr cu mâna, degetele oprindu-se pe sfârcurile ţâţelor ei. Mi-ar fi plăcut să o trag de sfârcuri cum am văzut că o trăgea Sean Penn pe Naomi Watts în filmul 21 Grams, dar mi-am dat seama că iar nu va înţelege gluma mea, proastă de altfel. După ce a terminat paharul a început să-mi povestească:
- Nu mă înţelegeam foarte bine cu ai mei, aşa că după ce am terminat liceul am venit încoace, la Craiova. Trebuia să mă întreţin din ceva, trebuia să plătesc chirie, facultate, mâncare, cărţi. Nu era uşor. Nu vroiam să mă angajez nici vânzătoare sau cine ştie ce altceva prost plătit. O fostă colegă a găsit un job. Tocmai atunci începea să se toarne un fel de serial, nu-i pot spune porno pentru că nu implica acţiunea propriu-zisă, dar sexy era. Eram cinci fete venite de la ţară care aveam diverse aptitudini şi trebuia ca în fiecare episod să găsim un orăşean cu care să ne culcăm. Ne filmau şi dezbrăcaţi, dar fără contact, deci nu era un film porno, propriu-zis.
- Dar cum?
- Ceva în genul filmuleţelor Play Boy, dacă ai văzut vreodată. Actual sexual, adică futaiul, era mimat. În sfârşit. Eu în serial trebuia să joc rolul Vulpiţa.
- Păi cum Vulpiţa? Vulpiţa nu trebuie să fie roşcată? Tu eşti brunetă.
- Eram vopsită atunci.
- Ok.
- Aşa. Pe lângă tot ceea ce făceam în fiecare episod, eu trebuia să spun şi câte un banc porcos, pentru a da o notă cât mai amuzantă scenelor. Un banc pe episod.
- Si cam ce bancuri spuneai?
- Păi am spus doar un singur banc. S-a filmat pilotul şi pe urmă ne-au întrerupt serialul. Ideea nu a mers.
- Cum adică pilotul?, am întrebat nedumerit.
- Mai tornă-mi un pahar de vodkă şi îţi spun.

Am scos din congelator vodka Zubrowka pe care învăţasem să o beau rece de la K. La radio cred că era o seară dedicată celor de la The Doors. Acum se auzea Love her madly. Lavinia îşi continuă povestea:
- Pilotul este un episod experimental care se toarnă, iar apoi se difuzează pentru a sonda publicul. Dacă place se continuă serialul cu noi episoade. Din păcate sau poate din fericire serialul nostru nu a plăcut. Ne-am luat banii pentru un singur episod şi apoi am fost concediaţi.
- Păi poţi să-mi spui bancul din pilot. Sunt curios.
- Nah. Oricum nu e amuzant şi nu vreau să râzi doar de complezenţă.
- Promit să nu râd deloc.
- Tocmai de asta mă tem.

Cu această ultimă replică se pare că discuţia noastră despre cariera cinematografică a luat sfârşit. Lavinia s-a ridicat şi s-a apucat de pus masa. Mâncarea era gata. Biata Lavinia, mi-am zis. Nu poţi scăpa fără traume din asemenea experimente. Nu e uşor să filmezi dezbrăcată pentru câţiva lei în plus, să se frece toţi jegoşii perverşi de tine. Fata asta nu prea mai are cum să fie normală. Îmi părea rău că făcusem mai devreme gluma cu şnurul de la chiloţi. Pentru ea poate avea o însemnătate faza asta. Poate subconştientul ei se trezise şi-i amintea de ceva neplăcut. Totuşi Lavinia avea o minte perversă din moment ce şi la masă stătea doar în chiloţi. Îi plăcea să fie admirată. Am mâncat pui cu cartofi şi am terminat toată sticla de vodkă. Bine mai trăiesc cei din delegaţia de sus dacă se desfată cu asemenea băuturi. Apoi Laviniei i s-a făcut rău de la atâta băut.

A vomitat pe ea. Voma i se scurgea pe ţâţe şi în jos pe burtă. Am intrat în panică, nu ştiam ce să fac. Lavinia leşinase şi nu mai răspundea deloc. Eram în Craiova şi nu cunoşteam pe nimeni. Brusc mi-am amintit că Sebi stă la iubita lui, la câteva blocuri depărtare de blocul Laviniei. M-am gândit că el mă poate ajuta. N-ar fi fost bine să o duc pe Lavinia la spital. S-ar fi aflat până la Bucureşti de tărăşenia noastră. Ce-ar fi spus doamna Ana să afle cele întâmplate? Am înfăşurat-o pe Lavinia cu un cearceaf, am luat-o pe umăr şi am ieşit cu ea din casă. Nici nu am mai încuiat uşa. Oricum nu ştiam unde sunt cheile. Cred că am alergat, nu-mi mai amintesc, dar cinci minute mai târziu sunam la Sebi la uşă, mă rog, la iubita lui din Craiova. Sebi a ieşit somnoros în uşă, îmbrăcat cu nişte boxeri cu buline şi cu un halat descheiat. Era năuc. O pusesem pe Lavinia pe jos, învelită în cearceaf. Sebi nu înţelegea deloc ce se întâmplă.
- Sebi, ajută-mă. S-a îmbătat rău Lavinia şi nu se mai trezeşte.
- Ia-o d'aici pe târfa asta beată. Plecaţi dracu d'aici. Mă faci de râs, s-a isterizat Sebi, care a ieşit pe palier şi a închis uşa în urma lui.
- Sebi, ascultă-mă bine. Dacă păţeşte ceva o să se audă la Bucureşti ce am făcut pe aici. Vrei să ne pierdem joburile dintr-o prostie? Hai în pula mea şi ajută-mă să o punem pe picioare.
Sebi a stat un pic şi a cumpănit situaţia. Cu siguranţă nu i-ar fi plăcut să se audă pe la Bucureşti toată situaţia. Are şi el o vârstă, unde să-şi mai găsească de lucru pe bani buni, aşa cum e plătit acum? A luat-o pe Lavinia de picioare, eu am luat-o de umeri şi am cărat-o în casă.
- Pizdă nenorocită, trezeşte-te, a început Sebi să o plesnească pe Lavinia peste faţă.
- Stai Sebi, nu se va trezi aşa. A băgat în ea mai mult de jumate de sticlă de vodkă.
- De ce i-ai dat târfei vodkă?, a urlat Sebi.
- Nu i-am dat eu, ea a băut.
Între timp a apărut şi iubita lui Sebi, îmbrăcată cu un furou. Incredibil, cine mai poartă furou în ziua de azi? Sebi a expediat-o repede înapoi în dormitor, aşa că n-am apucat să o studiez bine.Lavinia nu dădea niciun semn că se trezeşte, dar respira încă. Stătea pe gresie învelită în cearceaf, murdară toată de vomă.
- Sebi, fă ceva!, l-am îndemnat.
- O să-l sun pe Desculţu. E singurul care ne poate scoate din belea la ora asta.
Desculţu a răspuns după al patrulea ţâr al telefonului. Sebi a dat telefonul pe speaker.
- Desculţule, ajută-mă cu o chestie, te rog....
- Bă, ce pula mea suni la ora asta? Cine pula mea e?
- Desculţu, sunt eu, Sebi, iartă-mă. Nu te ţin mult.
- .........
- Am pe cineva care a băut vodkă şi nu se mai trezeşte.
- Jumătate de sticlă, poate şi mai mult, de Zubrowka, am completat eu.
- Aşteaptă să caut, s-a auzit vocea Desculţului în telefon.
- .........
- Am găsit. Îi dai o linguriţă de miere din zece în zece minute timp de două ore, iar după ce-i bagi mierea pe gât, toarnă-i şi ceai de salvie răcit.
- Mulţumim Desculţule, am rostit într-un glas eu şi Sebi, dar se pare că Desculţu închisese telefonul deja.
Ne-am apucat de treabă. Am avut noroc să găsim şi miere şi salvie în bucătăria prietenei lui Sebi, care ne-a ajutat punând ceaiul la fiert. Era o fată grăsuţă, însă foarte simpatică. O bucăţică bună, iar Sebi avea toate motivele să o viziteze. Am culcat-o pe Lavinia în pat şi uşor-uşor i-am administrat toată cura pe care Desculţu ne-o indicase la telefon. Mai era puţin până se lumina de ziuă, când Lavinia şi-a revenit cât de cât. Ne-am luat rămas bun de la Sebi şi iubita sa, după care am pornit spre garsonieră. Lavinia putea merge pe picioarele ei. Tratamentul Desculţului o salvase.

În timp ce Lavinia făcea duş, eu mi-am făcut bagajul. Oricum aveam tren dimineaţa şi mă gândeam să mai stau puţin prin gară până la ora de plecare. S-a întors doar cu un prosop în jurul taliei pe care şi l-a dat jos şi s-a băgat în pat sub un cearceaf curat.
- Vrei să-ţi spun bancul pe care l-am spus în episodul pilot?, m-a întrebat.
- Da, te ascult.
- O mamă cu o fetiţă mergeau spre casă pe un drum. La un moment dat fetiţa vede la marginea drumului un băieţel făcând pipi. Nemaivăzând niciodată o puţă, fata o întreabă pe maică'sa ce e aia. Mama îi răspunde: "Ce să fie? E ţinga linga.". Mai merg cele două ce mai merg şi fetiţa vede un bărbat făcând pipi la marginea drumului. "Mamă, mamă, uite, lu nenea i se vede ţinga linga.".Mama se uită, după care îi spune fetei: "Aia nu e ţinga linga. E ţinga glonga.".
- ....
- Înţelegi? Ţinga linga şi ţinga glonga.
- Da, Lavi. E un banc bun, dar scuză-mă, nu sunt într-o dispoziţie pentru râs în momentul ăsta.
Mi-am luat geanta pe umăr şi m-am îndreptat spre ieşire. Lavinia m-a condus până la uşă, goală puşcă. Orice traume a avut pe vremea filmărilor, cred că a fost exibiţionistă dintotdeauna. Ne-am pupat pe buze în semn de rămas bun. Încă mai avea miros de vomă.

Sebi era deja în gară, citind gazeta de dimineaţă. Mai aveam o oră şi mai bine până la plecarea trenului.
- Bem o bere să ne trezim?, mă întreabă Sebi.
- Bem. Chiar am nevoie de o bere.
Am lăsat genţile pline cu documentele companiei şi hainele noastre murdare la bagaje de mână, în gară. Apoi ne-am dus la bufet şi am comandat ca deobicei, câte o bere Alutus de fiecare şi o pungă de chipsuri Hali Lulu cu oţet şi sare.

marți, 8 noiembrie 2011

Râul secat

Prietenii acestui blog îşi amintesc cu siguranţă de poza pe care am publicat-o în acest an, pe 5 februarie. Râul îngheţat, Ialomiţa în apropiere de Slobozia. Iată, dragi prieteni, aceeaşi Ialomiţă aproape secată.
- Unde?, va întreba Ionescu.
- În localitatea Pietroşiţa din judeţul Dâmboviţa, îi voi răspunde eu.

duminică, 6 noiembrie 2011

Dan Lungu - Sînt o babă comunistă!


Am fost circumspect când am cumpărat cartea asta. Nu mă aştept ca scriitorii români născuţi după 1960 să îmi placă. De pildă Filip Florian este de neînţeles pentru mine şi regret amarnic cei 15 lei cheltuiţi pe romanul Degete mici. Dar cu romanul lui Dan Lungu parcă s-a petrecut o magie încă de la primele rânduri citite. Cartea spune povestea a sute de mii de oameni care au trăit în a doua jumătate a secolului trecut, în vremea comunismului, iar apoi în perioada de tranziţie premergătoare capitalismului. Personajul principal, o femeie de prin nordul Moldovei (probabil din judeţul Botoşani, pentru că autorul este din Botoşani) care îşi petrece copilăria într-un sat uitat de lume, undeva în anii '50. Visează cu ardoare să ajungă la oraş, iar dorinţa îi este îndeplinită de comunism, care îi dă slujbă bună la uzină şi apartament în oraş.Timpul trece, comunismul cade, ne aflăm deja în anii tranziţiei, iar personajul nostru priveşte în urmă cu multă nostalgie. Acum e doar o pensionară săracă, uzina la care a muncit e demult fiare vechi, nu mai înţelege nimic din ce se întâmplă. Capitolele cărţii alternează trecutul cu prezentul în încercarea de a răspunde la întrebarea "era mai bine pe vremea comunismului?". Până la urmă nu există un răspuns clar, ci totul depinde de ipostaza din care priveşti. Săracii de prin sate au fost aduşi la oraş, şcolarizaţi, ofertaţi cu slujbe bune sau avansaţi pe linie de partid la funcţii mari. Pentru alţii a fost rău, chiar foarte rău (exemplul croitoresei din carte). Cititorul îşi va da seama singur în ce categorie se încadrează. Eu nu mi-am dat seama foarte bine, însă am găsit cartea excepţională. Dan Lungu se pare că e foarte talentat. Mi-am amintit de copilărie şi de toate acele momente petrecute în comunism sau de poveştile şi bancurile celor mai mari. Toată această incursiune în trecut se face cu o deosebită doză de umor. Foarte, foarte tare cartea.

joi, 3 noiembrie 2011

Bătăi luate în şcoală

Cred că am fost printre ultimele generaţii de elevi care luau bătaie în şcoală de la profesori. În zilele noastre mai degrabă se întâmplă invers, adică elevii bat profesorii. În ciclul primar aveam o învăţătoare, tovarăşa Gheghea, care dacă se întâmpla să greşesc la vreo întrebare, sau să nu fiu atent la oră, mă trăgea de perciuni şi de asemenea spunea : "Uf,uf, domnu' cumsecade, de ce nu eşti atent?". Nu excelam în răutăţi, dar alţi copii au luat chiar şi palme peste faţă de la ea. Eram dominaţi de frică şi trebuia să ne străduim să fim cât mai buni, pentru a evita astfel de corecţii. În ciclul gimnazial, diriginta, profesoară de limba rusă, avea o practică şi mai de temut. Cu un baston făcut din mai multe sârme înădite bătea copiii la palmă. La ora de dirigenţie verifica catalogul, iar cei care aveau note de 3 sau 4 erau scoşi în faţa clasei şi bătuţi la palmă cu acel baston. Umiliţi în faţa clasei, nu orişicum. Bastonul purta numele de Albişoara. Ustura al dracu de tare. Într-o pauză ţipam pe geam după câţiva colegi, împreună cu Ursulanu (ăsta era un băiat de la noi din clasă, tare greoi. Minţea de îngheţau apele. Ne spunea că taică'su este ambasador printr-o ţară străină). Ne-a auzit profesorul de fizică, Leibovitz Mauriciu. Ne-a chemat la el şi ne-a făcut praf urechile de cât ne-a tras de ele. "De ce ţipaţi aşa, mă?". Totuşi cele mai grele corecţii le-am observat la profesoara de română, care era şi membră de partid şi ceva secretar general al pionierilor pe sector, o funcţie importantă oricum. Slavă Domnului, de mine nu s-a luat, dar avea câţiva clienţi, elevi buni, care participau la olimpiade. Îi scotea la tablă şi le dădea exerciţii de gramatică grele, analiză sintactică şi morfologică. Când greşeau flagrant, îi dădea cu capul de tablă. Cum să se mai poată concentra un copil în asemenea situaţie? Mi-o amintesc şi acum pe colega mea, Matei Ioana, dată cu capul de tablă, cu lacrimile curgându-i şiroaie, încercând să analizeze cât mai corect fraza "Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă.". Oare se făcea educaţie mai bună cu parul? Generaţile mai vechi sunt mai valoroase ca cele actuale? Erau copiii mai politicoşi şi mai disciplinaţi atunci? 

marți, 1 noiembrie 2011

Charles Bukowski - Poşta


Anii '60, Los Angeles, California. Aspecte din viaţa unui lucrător la Poştă, alcoolic, afemeiat, parior la cursele de cai. Din câte am mai citit pe net sau în mini biografia de la începutul cărţii, Henry Chinaski (personajul principal al romanului) este un alter ego a lui Bukowski care, se pare, a avut o viaţă plină cu de toate. Omul chiar a lucrat la poştă vreme de 12 ani, a publicat primul său roman după ce a împlinit 50 de ani, la bătrâneţe s-a îmbogăţit, astfel încât şi-a putut cumpăra o casă cu piscină, un automobil BMW şi mai ales un computer. Mi-a plăcut enorm de mult această carte, iar stilul lui Bukowski este exact pe gustul meu. Un scriitor care nu se sfieşte să folosească cuvintele pulă şi pizdă, cu un foarte dezvoltat simţ al umorului (au fost multe momente în care am râs cu lacrimi), dar pe de o parte şi sensibil, exprimând în cuvinte simple viaţa omului de jos. O carte lipsită de întortochelile supărătoare de care unii autori abuzează, un roman ce nu-ţi dă bătăi de cap, ci chiar te relaxează şi te face să uiţi de problemele de zi cu zi, asta pentru că Henry Chinaski trece lejer peste marile probleme care-i umplu viaţa şi o face în stil mare. Bukowski e un autor de care m-am îndrăgostit încă de la prima pagină şi chiar vreau să-i citesc toate cărţile.