duminică, 29 aprilie 2012

Cezar Paul Bădescu - Tinereţile lui Daniel Abagiu




















Cartea parcă e o combinaţie între alte două cărţi, total diferite între ele deşi pleacă de la un punct comun, şi anume Yukio Mishima - Confesiunile unei măşti şi Ion Creangă - Amintiri din copilărie. Pare foarte ciudat, dar asta este impresia pe care mi-a lăsat-o. Cezar Paul Bădescu povesteşte despre copilăria şi tinereţile sale, dar şi despre etapele formării sale ca adult, însă nu ca scriitor. Avem parte de un autor foarte sincer, care vine cu explicaţii suplimentare la timpul prezent, după ce povesteşte lucruri din trecut. Sunt întâmplări prin care toţi tinerii au trecut. Bătăi în şcoală, amintiri alături de bunici, bătăi luate de la părinţi, prima dragoste, primul futai, emoţiile specifice vremii. Avem chiar şi un mic capitol despre nostalgia comunismului. Cezar Paul Bădescu pare un scriitor bun, însă nu cred că a confirmat, fiind deja la vârsta când trebuia să fie în deplină ascensiune. Cărtărescu în prefaţa cărţii îl face delăsător. După prezenta carte, Bădescu a mai scos un singur roman, Luminiţa mon amour, pe care am avut norocul să-l găsesc la librăria Cărtureşti, la doar 10 lei. Am să-l citesc cât de curând. Nu doar aceste amintiri ale tinereţii sunt comune la operele lui Bădescu şi Creangă. Dacă Ion Creangă a scris Povestea pulii, Paul Bădescu a scris o poveste despre pula lui John Wayne Bobbitt. Capitolul meu preferat din carte este cel în care tânărul Daniel Abagiu pleacă la mare alături de părinţii săi. Mi-a plăcut mult cartea şi sper ca acest scriitor fin să-şi revină şi să scrie cel puţin 5-6 romane, facând astfel să fie mai apropiat ca valoare de Mishima, nu de Creangă. Are talent.

marți, 24 aprilie 2012

Lucian Dan Teodorovici - Matei Brunul





















Acţiunea cărţii este plasată undeva între anii 1950-1960 şi-l are în centru pe Matei Brunul, care în prezent are în jur de 37 de ani şi suferă de o amnezie ciudată. Omul nu-şi aminteşte nimic din ultimii 20 de ani trăiţi, ani în care printre altele a fost deţinut politic. Romanul este construit modern, autorul apelând la un truc foarte des utilizat în ultima vreme, alternând prezentul (perioada în care Brunul este eliberat din închisoare şi se încearcă încadrarea lui în societatea actuală, comunistă) cu trecutul (anii petrecuţi de Brun la interogatorii, prin închisori şi lagăre). Autorul nu se grăbeşte deloc cu spusul poveştii, construind pe îndelete, presărând cu foarte multe detalii, treptat elucidând toate problemele pe care cititorul şi le-ar putea ridica pe parcursul cărţii. Alături de Matei Brunul sunt puse în scenă alte două personaje foarte importante şi cu un impact decisiv asupra personajului principal. Doi securişti, tovarăşul Bojin şi Eliza. Doi securişti pe care nici nu-mi dau seama dacă să-i consider tipici sau atipici, dacă sunt buni sau răi în relaţia pe care o au cu Brunul. 

Lucian Dan Teodorovici este născut în 1975. Acest fapt m-a surprins, pentru că omul descrie cu foarte mare acurateţe o perioadă în care probabil abia se născuseră părinţii săi. Am citit cărţi despre închisorile comuniste scrise de oameni care au fost întemniţaţi în ele, am citit cărţi despre perioada comunistă scrise de oameni care au trăit în acele vremuri. Tocmai de aceea cred că ăsta e marele merit al autorului la acest roman, o documentare minuţioasă şi faptul că oferă atât de multe detalii, de ca şi cum a trăit pe viu totul.

Amnezia Brunului m-a dus cu gândul la romanul meu preferat, "O zi mai lungă decât veacul" al lui Cinghiz Aitmatov, amintindu-mi de mitul mankurtului. Mankurtul prin torturi foarte dure şi aplicate repetat ajungea să aibe creierul spălat, putând fi modelat apoi după voie de către stăpânul său.

Din punctul meu de vedere e un roman valoros, un roman ce merită a fi tradus în multe limbi. Am citit romane infinit mai slabe pe a căror copertă scria "tradus în peste 20 de limbi". Povestea lui Matei Brunul merită să fie universală, să fie citita de toată lumea. Eu chiar l-aş băga la studiu în licee, în programa pentru bacalaureat de limbă şi literatură română. Să citească copiii să vadă ce s-a întâmplat în ţara asta, cum era lumea în urmă cu 60-70 de ani, să se întrebe cine era Lucreţiu Pătrăşcanu sau Nicolae Maromet, să se întrebe cine era Dona Dumitru Siminică (se face o mica referire amuzantă la el).

sâmbătă, 21 aprilie 2012

Madame Pogany. Bucătărie urbană.

Am trecut de multe ori pe lăngă acest local aflat în imediată apropiere de Piaţa Floreasca, iar în cele din urmă m-am încumetat şi am intrat. Pentru mine, un neobişnuit al restaurantelor de fiţe, Madame Pogany a adus un concept nou prin faptul că reprezintă o cantină pentru corporatişti. Aşa cum există cantina săracilor sau cantina studenţilor, trebuia să fie o cantină şi pentru corporatistul care are o oră pauză de masă şi vrea să mănânce şi el ceva cald, pentru că până la urmă şi el e om şi s-a săturat de sandwichuri mâncate în faţa computerului. Interiorul m-a cucerit. Mese lungi de 12 persoane, mese mai micuţe, scaune şi canapele confortabile, un bar lung cu scaune de bar ca în localurile americane pe care le vedem în filme.

O ambianţă foarte plăcută la care contribuie şi o muzică potrivită, gen dub, electronic ori selecţii Buddha-Bar. Meniul zilei costă 21,99 lei şi este compus din ciorbă sau supă şi fel doi, în fiecare zi altceva. Mâncarea este servită în secunda doi, aşa că nu se pierde timp şi te poţi întoarce imediat după ce mănânci inapoi la job. Mai mult de 25 de minute nu durează de când intri în local şi până ieşi, aşa că am apreciat foarte mult şi acest aspect. În ziua în care am mers eu, la felul 1 am avut ciorbă ţărănească de pui (servită într-un castron enorm, deşi ciorba propriu-zisă nu era deloc multă. mi s-a părut interesant acest mod de prezentare), iar la felul 2 a fost stroganoff de vacă cu orez basmati. Porţiile aparţin modernismului, deci sunt mici, nu mari aşa cum sunt obişnuiţi neamurile proaste de români. Dar culmea, mici şi foarte săţioase. Bucătărie modernă de cel mai înalt nivel, demnă de Master Chef. Foarte gustoasă mâncarea. În preţul meniului am primit şi un pahar de apă rece cu lămâie verde, insă nu ştiu dacă apa rece face casă bună cu ciorba foarte fierbinte şi cu o mâncare caldă. Se spune că nu e bine să bem apă în timpul mesei şi nici o vreme după terminarea mesei.

Am făcut câteva poze, însă, fiind realizate cu telefonul, au o calitate slabă. Pentru poze bune şi alte impresii vă rog să consultaţi pagina oficială a localului, cât şi pagina de facebook (unde cei de la restaurant printre altele recomandă muzică foarte bună). Madame Pogany este un loc unde cu siguranţă voi reveni.

miercuri, 18 aprilie 2012

Despre bere

De curiozitate am cumpărat o bere nemţească de la Lidl. E adevărat că nu mai reţin numele, de fapt nu l-am reţinut nici în acele momente sau când am băut-o. Ştiu doar că pe etichetă scria că este o bere care respectă normele nemţeşti de fabricare a berii şi de asemenea într-un colţ al etichetei avea sigla Lidl. Am ţinut-o la frigider vreo 48 de ore, iar într-o seară, când am venit de la muncă cu poftă de bere, am decis să o beau, pregătindu-mă pentru un festin. Rareori am băut o bere atât de proastă. Cred că şi berea Soveja pe care o cumpăram din XXL prin anul 2000 era mai bună. Nemţii ăştia chiar îşi bat joc de noi comercializând în România astfel de bere? Avea un gust de pastilă şi chiar mă gândesc că e posibil să fie făcută din pastile peste care se toarnă sifon. O bere care nu te îndeamnă să o bei, cu iz de medicament.

Berea trebuie să fie savuroasă, să îţi vină să o dai pe gât cu plăcere, să o poţi bea chiar şi goală, fără alune, mâncare, chipsuri. Şi chestia rea este că în prezent, în România, nu prea mai găsesc beri bune, beri care să-mi facă plăcere atunci când le beau. De când berea se face în mod industrial, toate au acelaşi gust. Sunt la fel de proaste. Heinekenul a ajuns o mizerie. La început, când au adus-o în România, era foarte bună. Nu mai zic de Stela Artois. În prezent pare o băutură de bodegă, iar la început era divină. Unde sunt berile de altă dată ale românilor? Au cumpărat capitaliştii fabricile şi acum ne vând bere românească proastă cu siglele lor de Olanda, Danemarka sau Germania. La noi berea e proastă, la ei este foarte bună. Pentru că am avut ocazia să beau bere şi de peste hotare, iar aceasta diferă complet de pişatul pe care-l vând românii drept bere.

Acum toate berile se fac la două-trei fabrici. Nu ştiu dacă e normal ca Tuborg şi Carlsberg să se facă la aceeaşi fabrică, sau Heineken şi Silva să fie,de asemenea, produse în acelaşi loc. Vreau să beau o Arbema făcută la Arad, un Bergenbier făcut la Blaj, o Silva făcută la Reghin, o Stela Artois făcută la Baia Mare, chiar un Sailer produs la Satu Mare. Locurile şi oamenii îşi puneau amprenta pe băutură. Aflăm din reclamă că Silva este produsă în inima Transilvaniei, dar cine ştie în ce fabrică de pe lângă Bucureşti se face? Acum nici nu se mai scrie pe sticlă oraşul de provenienţă al berii. Chiar şi pe Ursus au ajuns să scrie Bucureşti.

De asemenea consider o ruşine berea la PET. Gosser, bere austriacă la origine, a ajuns să fie la PET. În curând vom avea PET-uri de 5 litri cu bere, ca la apa minerală.

Nu am pretenţia ca în România să se producă bere asemănătoare cu cea din Cehoslovacia (apropos, Zlaty Bazant este minunată), dar totuşi vreau un respect pentru consumator, vreau să nu se mai modifice reţetele şi să se producă bere adevărată. Vreau să-mi facă plăcere să beau o bere.

luni, 16 aprilie 2012

Zoo Ploieşti

În Duminica Paştelui am făcut o vizită la Zoo Ploieşti (aflată la intrarea în oraş dinspre Valea Călugărească, drumul de Buzău). Nu au foarte multe animale, dar cele pe care le au stau în spaţii foarte mari care încearcă să copieze cât mai bine habitatul natural. Grădina Zoologică face parte dintr-un ansamblu numit Parcul Memorial Constantin Stere (o pădurice, un lac, câteva statui, multe flori frumoase), care de fapt este o zonă de agrement pentru ploieşteni. Spre ruşinea mea nu am ştiut cine este acest Constantin Stere, dar wikipedia m-a lămurit imediat. Intrarea la Zoo costă 5 lei/adult şi 2 lei/copil. De la intrare se pot procura magneţi pentru frigider. Pe lângă animalele din pozele de mai jos, se mai pot vedea: multe maimuţe, porc mistreţ, jaguar, struţ, felurite bovine, păsări, nutrii. O grădină de care m-am bucurat, mai ales că după ce am citit Viaţa lui Pi mi-am schimbat părerea despre parcurile zoologice.

urşi bruni jucându-se între ei


urs brun ieşind din apă


trei iepuri


porc vietnamez


leoaică servind carcasă de animal mort

miercuri, 11 aprilie 2012

Întâmplările Mayei şi ale celorlalte personaje în vremuri contemporane (episod I - Povestea lui Eufrosin)

Zăpada i se scurgea de pe bocanci formând mici pârâiaşe pe gresia proaspăt curăţată. Se aşeză la una dintre mesele lipite de mantinela patinoarului aflat la ultimul etaj din Liberty Center, având în faţă o tavă plină cu o specialitate chinezească, orez şi o sticlă de Coca Cola la jumate. Poate pentru că era o seară oarecare din săptămână şi cum afară ningea viscolit, mallul era aproape pustiu. Nici pe gheaţa patinuarului nu era nimeni. Nu-i era neapărat foame, dar comandase pentru a sta liniştit pe acel scaun, într-un loc unde putea să-şi pună gândurile în ordine. Ochii îi căzură pe trenuleţul de la capătul culoarului unde se aflau restaurantele. Era format dintr-o locomotivă şi două vagoane care se puteau mişca pe o şină în cerc. Deobicei plimba copiii, dar acum staţiona, nefiind niciun copil prin preajmă. Lângă trenuleţ era o fată tânără, responsabila care încasa banii de la clienţi sau oprea şi pornea întregul angrenaj prin apăsarea unui buton. "Oare ce meserie mai e şi asta? Fata asta nu s-o plictisi?", se întrebă în gând. Într'adevăr părea destul de plictisită, uitându-se în gol şi probabil făcea acest lucru de ore întregi. Cu siguranţă o muncă care te înnebuneşte încetul cu încetul, distrugându-ţi psihicul, lent dar sigur.

Luă o gură din specialitatea chinezească preparată din legume la abur şi bucăţele din carne de porc, apoi îşi aminti de toate câte se întâmplaseră în acea zi. Ziua în care fusese concediat pentru o greşală minoră, pentru care nici măcar nu era el în totalitate răspunzător. Lucra de mai bine de cinci ani la o instituţie în centrul oraşului, aflată într-un bloc impunător de sticlă. Genul de serviciu la care mergi îmbrăcat la patru ace, îţi desfăşori activitatea într-un mediu plăcut şi modern de la 9 la 17, iar de două ori pe lună iei bani, nu atât încât să duci o viaţă luxoasă, însă una lipsită de griji, cu siguranţă. Genul de serviciu la care te duci cu o infinită scârbă şi o faci numai şi numai pentru bani, genul de serviciu la care stai cu ochii pe ceas şi aştepţi, ca în şcoală, să vină pauza mare, dar aceasta nu vine niciodată. Iar acum, dintr-o dată, în decurs de câteva ore, soarta lui se schimbă. Se trezi aruncat în stradă, iar pe moment nu avea nicio idee despre ce ar putea face. Simţea o adâncă frustrare şi dorea să se răzbune pe cineva sau pe ceva. Să răzbune toate orele petrecute la serviciu, înghesuiala din fiecare zi din mijloacele de transport în comun, claxoanele maşinilor şi toată mizeria de care se simţea înconjurat în ultima vreme. Trebuia să întocmească un plan şi încă unul minuţios, dar realiza că nu se poate descurca de unul singur, mai ales acum, imediat, sub impulsul nervilor de moment. Mai devreme îl sunase pe Eufrosin Potecă, un prieten vechi şi-l chemase pentru o discuţie. Eufrosin Potecă e inginer, el ştie multe. Cu siguranţă îl va sfătui. În momentul în care Eufrosin apăru, deja terminase de mâncat specialitatea chinezească şi se pregătea să bea din sticla de Coca Cola.

Eufrosin, fără să salute, se repezi la sticla de Coca Cola şi îi vărsă întreg conţinutul peste mantinelă, pe gheaţa patinoarului.
- Ţi-am zis doar să nu mai bei porcăria asta, îi spuse Eufrosin punând sticla goală pe tavă.
- Dar de ce o arunci pe patinoar?
- Lasă, că îngheaţă şi o să patineze copiii pe Coca Cola.
Eufrosin avea teoria lui proprie despre Coca Cola, cum că ar fi bună la curăţarea vasului de toaletă de exemplu. Eufrosin Potecă e inginer, el ştie multe.
Aflând despre motivele pentru care prietenul său a fost eliberat din slujbă cât şi despre greşeala comisă de acesta, Eufrosin se miră pentru uşurinţa cu care decizia fusese luată şi începu o poveste despre singura greşeală pe care o comisese el la locul de muncă, cu mult timp în urmă, pe vremea când era doar inginer stagiar. Eufrosin Potecă avea câte o poveste pilduitoare pentru orice situaţie. Eufrosin Potecă e inginer, el ştie multe. Iată povestea sa, spusă lângă mantinela patinoarului din Liberty Center, patinoar pe care un pic de Coca Cola începea să atingă starea solidă.

În 1976, după ce am terminat facultatea, am fost repartizat pentru stagiatură pe un şantier, lângă Râmnicu Vâlcea. Aveam o cameră bună într-un cămin muncitoresc, unde stăteam singur. Condiţii excelente. Am stat un an întreg acolo şi trebuia să ne ocupăm de podurile peste Olt din zonă. În anii ăia s-au construit ori modernizat foarte multe. După o vreme mă ştia toată lumea prin împrejurimi, toţi mă salutau cu "Să trăiţi, tovarăşu inginer!", vânzătoarele la magazin îmi păstrau pâine proaspătă sau şuncă de Praga. Mergeam la Călimăneşti, vorbeam cu toate fetele tinere şi drăguţe care erau în vacanţă. Aveam la dispoziţie opt basculante cu şoferi, iar într-o zi l-am luat pe unu din şoferi şi i-am zis "Hai să mergem până la Obârşia Lotrului.". Am făcut o excursie minunată cu basculanta.

Observând că interlocutorul său cască, Eufrosin se enervă puţin:
- Ce faci? Adormi?
- Da. Mi-e somn. Sunt obosit.
- Mda, toată lumea e obosită în timpurile astea. Şi nu e că nu dormi noaptea, e de la lipsa ionilor negativi din aer.
- Ioni negativi? Ce e aia?
- Ionii negativi sunt vitaminele aerului.
Eufrosin Potecă e inginer, el ştie multe. Povestea continuă:

Într-o zi intram schimbu trei. Am plecat ca deobicei spre şantier şi pe drum m-am întâlnit cu inginerul şef care se grăbea să plece, spunandu-mi pe fugă că mi-a lăsat la baraca o foaie cu tot ceea ce trebuia să fac în noaptea aia. Eu i-am urat noapte bună şi m-am dus spre baracă. Era o seară plăcută de vară, cu câteva ore înainte făcusem sex cu o fată cunoscută în Căciulata, nu aveam nicio grijă. Am aruncat o privire pe ce-mi scrisese inginerul şef şi nici măcar nu era o treabă grea. Trebuia să torn betonul la un pod în apropiere. Am sunat şi am cerut şase cife de beton. Când au venit, am dat instrucţiunile la muncitori şi ei s-au apucat de treabă. I-am supravegheat o vreme, după care fiindu-mi somn am plecat spre o basculantă parcată în apropiere să dorm. Eram cu inima împăcată şi cu sentimentul unei munci bine făcute. Am dormit neîntors până s-a luminat. Când m-am trezit, m-am dat jos din basculantă şi nebănuind nimic m-am îndreptat spre locul lucrării. Acolo era o zarvă de nedescris. Am rămas fără cuvinte aflând ce s-a întâmplat. Tot betonul care fusese turnat era dus pe Olt în jos. De ce? Nu era făcută armătura şi nimeni n-a observat asta. Şi aşa s-au dus şase cife de beton în apa râului. O pierdere colosală. Până la urmă a rezolvat inginerul şef şi nu s-a aflat mai sus. În vremurile alea se putea rezolva orice, nu erau problemele de acum.

Aici Eufrosin îşi încheie povestirea şi se minună încă o dată pentru uşurinţa cu care prietenul său fusese eliberat din serviciu. Îi promise acestuia că-l va ajuta să se răzbune şi că va elabora un plan de atac în următoarele zile. Apoi, după incă patru-cinci minute umplute cu discuţii de complezenţă, pretextând că îl deprimă mallul şi consumatorismul, se ridică de la masă, salută milităreşte şi plecă.

De fapt mallul scotea în evidenţă o epocă post consumatorism. Magazine şi restaurante aproape goale, semn că lumea nu mai avea bani pentru distracţii efemere sau pentru haine de firmă, banii fiind păstraţi pentru chestiunile vitale. Se gândi cu groază la vremurile ce-l vor aştepta, acum, fără serviciu. O porni spre casă plin de gânduri. Afară ningea, iar zăpada era din ce în ce mai mare.

miercuri, 4 aprilie 2012

Coca Cola

Astăzi am băut o Coca Cola la cutie, pe o bancă, la 50 de metri distanţă de locul unde am văzut pentru prima oară în viaţa mea această băutură. Era în 1990. În apropiere de noi se deschisese o consignaţie numită Wira. Imediat după revoluţie era ceva senzaţional pentru un copil să vadă în vitrină produse precum Mars, Eti Pufi, Jelibom. Dar şi cei mari cred că se bucurau la o bere Efes Pilsner, de altfel o bere foarte bună, după cum aveam să constat câţiva ani mai târziu după 1990. Mergeam la consignaţia Wira împreună cu bunica, care la rândul ei era uimită de produsele capitaliste. Prea multe nu ne permiteam noi să cumpărăm. O cutie de Coca Cola costa 65 de lei. Asta însemna foarte mult pentru că atunci erau tot banii lui Ceuşescu, dar preţurile crescuseră dintr-o dată foarte mult. Să ne amintim că 1 kilogram de salam de vară în vremea comunismului costa 64 de lei, deci iată că o Coca Cola la cutie costa foarte mult. Ca şi cum ar costa în prezent 25 ron. Aşadar, să beau o Coca Cola la cutie de 330 ml rămânea un ideal imposibil de atins. Totuşi, în toamna lui 1990 am băut pentru prima oară Coca Cola în Ungaria. La sticlă de sticlă la 1 litru. În prezent e pe toate drumurile, ca dovadă că eu beau pe o bancă. Coca Cola este unul din lucrurile pe care capitalismul le-a adus în ţara noastră, iar cu timpul a devenit un produs ieftin pe care lumea îl consumă zilnic. Acidul fosforic se spune că distruge oasele, alte componente ale băuturii am înţeles că favorizează cancerul la stomac. Coca Cola este unul din motivele pentru care oamenii s-au bucurat la Revoluţia din '89. Dar lumea nu ştia prea multe atunci.

luni, 2 aprilie 2012

Yann Martel - Viaţa lui Pi


La noi prima oară cartea a apărut la Humanitas cu mulţi ani în urmă. Cu atât de mulţi ani în urmă, încât toate librăresele râdeau de mine când întrebam dacă au cartea. Nu mai ştiu de ce vroiam să o citesc şi cum am auzit de ea. Credeam că este ceva gen Rain Man, cu un copil autist. În 2012 cartea este editată de Polirom. M-am înşelat grozav în privinţa subiectului şi a personajului principal. Dar nu m-am înşelat asupra calităţii romanului. E grozav. După lectură, căutând pe net, am aflat că a fost distins cu Man Booker Prize for Fiction, ceea ce nu-i puţin lucru.

Pi este un copil indian. Tatăl său este proprietarul unei grădini zoologice în India, astfel încât Pi creşte înconjurat de animale.Dar, pe lângă animale, Pi este pasionat de religie şi-l iubeşte mult pe Dumnezeu. Atât de mult îl iubeşte încât alege să fie în acelaşi timp hindus, creştin şi musulman.Prima parte a cărţii printre altele e o pledoarie pentru credinţa în Dumnezeu sub toate formele sale. Dar tot din prima parte a cărţii aflăm câte ceva despre dresura leilor, ori despre obiceiurile animalelor în captivitate sau în habitatul lor natural. După ce am citit, am început să studiez mitologia indiană (am rămas fascinat de Stăpânul Ganesha, cel cu cap de elefant) şi am urmărit pe youtube câteva dresuri de lei, una chiar nasoală pentru dresori. Partea a doua este diferită complet. Pi e naufragiat în Pacific alături de câteva animale surpriză. Nicidecum nu avem parte de un roman de aventuri pentru adolescenţi, călătoria lui Pi pe ape fiind mai degrabă desprinsă din cărţile mitice din vechimi. Ceea ce se întâmplă este fabulos. Romanul se încheie cu partea a treia, mai scurtă şi mai puţin interesantă, cu Pi salvat (era evident, pentru că romanul e scris la persoana I) în Mexic şi povestind cele întâmplate unor japonezi.

Pe lângă faptul că e foarte frumoasă şi-ţi bucură sufletul, cartea canadianului Martel este aşa, ca o metaforă asupra lumii, de o înţelepciune uşor accesibilă oricui. Să vedem cum o să fie filmul 3D făcut după roman şi programat să apară pe ecrane în decembrie 2012.