miercuri, 30 mai 2012

Limbaj

La muncă. Mă duc la Sebi în birou. Ştiu că-mi citeşte blogul şi vreau să fac o glumă cu el, aşa că-l întreb: "Sebi, cu ce gust în gură s-a trezit personajul din poveste?". (Este vorba despre personajul care se trezeşte cu gust de pizdă în gură). Sebi mă priveşte mustăcind, se uită în jur la colegele lui care ascultă cu interes la discuţia noastră, apoi îmi răspunde: "Păi crezi că pot să spun aici?". Mai târziu ne întâlnim la masă şi mă întreabă dacă printre cititorii blogului meu se numără şi femei. Sebi e un clasic, un om de modă veche care n-ar vorbi urât de faţă cu vreo femeie. Crede că femeile se ruşinează dacă aud cuvinte precum "pulă" sau "pizdă", ceea ce e total greşit. Am auzit femei vorbind deosebit de murdar şi chiar femei rostind celebrul: "Du-te-n pula mea!". Oare au femeile pulă? Ştiu că moldovenii se referă atât la penis cât şi la vagin prin cuvântul puţă. Puţa de bărbat şi puţa de femeie. Revenind la subiect, sunt de părere că femeia modernă pe lângă faptul că nu se ruşinează când citeşte sau aude vorbind pestriţ pe cineva, ea însăşi foloseşte în mod curent cuvinte porcoase. Sebi n-ar trebui să-şi facă griji.

luni, 28 mai 2012

Tramvaiul

În Praga, după bere şi înfăţişarea oraşului, pe locul 3 mi-au plăcut tramvaiele. Vechile tramvaie cehoslovace produse în anii '70 (se mai văd şi prin Bucureşti pe unele linii de la periferie, rotunjoare şi cu vagon)  însă modernizate sau noile tramvaie Skoda, adevărate bijuterii ale mecanicii şi electronicii din prezent. Soseau în staţii cu o precizie de ceas elveţian după orarul afişat pe fiecare peron. Le-am urmărit în mod special la diferite ore din zi, pe diferite trasee, şi niciodată nu au întârziat. Te poţi baza pe un tramvai praguez. Ştii că poţi pleca de acasă şi faci cinci minute până la staţie, iar în al şaselea minut eşti în tramvai. Tramvaiele sunt o constantă în viaţa acestor cehi civilizaţi.

Bucureşti. Mă deplasez zilnic cu tramvaiul 1. Dimineaţa şi după-amiaza la ore de vârf. Se întâmplă să aştept şi 20 de minute. Oamenii întârzie la serviciu dimineţile din cauza tramvaiului. După 20 de minute de aşteptat se dă o luptă pentru urcare, iar înăuntru e adevărat război. Oamenii se împing ca la grămada ordonată din rugby. Cel mai rău e într-o zi ploioasă când în interiorul tramvaiului este cald şi umezeală ca într-o seră pentru plante tropicale, iar oamenii stau ca sardinele în conserva. Poporul român e un popor de dobitoci. Niciodată nu ne vom baza pe tramvai aşa cum o fac cehii, pentru că suntem nesimţiţi, ignoranţi, proşti, mizerii de oameni.

miercuri, 23 mai 2012

Adrian Chivu - Strada




















Cartea este scrisă din perspectiva unui copil de clasa a V a, iar ca timp, deşi nu se specifică, cred că suntem în anul 1986. Adrian Chivu este născut în 1975, un copil în clasa a V a are 11 ani, pe deasupra se face referire la faptul că Steaua a câştigat Cupa Campionilor, deci e posibil să ne aflăm în 1986. Cei născuţi în anii '70-'80 au trăit pe viu ceea ce povesteşte Traian, eroul romanului. Fotbal în casă având biroul drept poartă, completarea unui oracol, fumat prin wc-uri la şcoală, chiul, emoţia descoperirii sexului opus, trezit dimineaţa pentru stat la coadă la tacâmuri (copiii din ziua de azi probabil cred că tacâmurile se referă la furculiţă şi cuţit). Oare în ziua de azi mai există oracole? Oare în ziua de azi se mai fumează prin wc-uri sau s-a ajuns să se fumeze direct în sala de clasă? Oare în ziua de azi se mai întreabă băieţii din a V a cum arată un vagin sau la 11 ani deja fac sex?

Am citit şi Cum mi-am petrecut vacanţa de vară a lui T.O. Bobe, însă Strada mi-a plăcut mai mult, pentru că prezintă o poveste reală şi probleme adevărate cu care oamenii se confruntă. Are mult umor Adrian Chivu, dar cartea are şi o mică doză de tristeţe. Oare peste 100 de ani această carte va fi un etalon la fel ca Amintiri din copilărie a lui Creangă? Ar merita. Şi încă ceva. Povestea începe cumva ca în romanele lui Haruki Murakami, cu unchiul lui Traian care dispare dintr-o dată de acasă.

vineri, 18 mai 2012

Întâmplările Mayei şi ale celorlalte personaje în vremuri contemporane (episod II - Lista)

Se trezi cu gust de pizdă în gură şi primul impuls a fost să se dea jos din pat şi să meargă la baie pentru spălat pe dinţi, însă îşi aminti că era concediat, aşa că mai zăbovi în pat, savurând prima dimineaţă liberă. Femeia dormea cu spatele la el, învelită pe jumătate cu un cearceaf. Nu se putu abţine şi o linse pe spate şi apoi pe gât. Avea gust de transpiraţie, dar nu însemna nimic în comparaţie cu gustul de pizdă care-i persista în gură. Apoi îi veni în minte imaginea şefului, cel care-l concediase fără nicio urmă de regret, făcând să dispară orice alta senzaţie. Rămase uitându-se în gol la tavan şi îşi reveni abia când femeia de lângă el se întoarse pe cealaltă parte şi deschise ochii. Se făcuse frig în cameră, probabil că centrala termică de apartament se stricase din nou. Afară era încă întuneric şi bâjbâi după ceas însă nu-l găsi la locul lui.
- Ai idee unde mi-e ceasul?, o întrebă pe femeie.
- Cred că l-am lăsat la mine în cameră, la cămin, îi răspunse cumva vinovată femeia.
- Cum pula mea să laşi ceasul în camera de cămin? Doar ţi-am spus că e ceasul primit de la străbunicu.
Şi aşa era. Ceasul de buzunar Paul Garnier fusese al străbunicului care luptase în Primul Război Balcanic. Era o moştenire foarte valoroasă, iar acum regreta că-l lăsase pe mâna femeii. Se îmbrăcă foarte repede, luă o gumă de mestecat în loc de spălat pe dinţi şi căută în geanta femeii după cheile de la maşină, un Fiat Panda vechi. Femeia începuse să plângă, aşa că până să plece trebui să o liniştească,  lăsându-i câţiva bani pentru a merge la Mega Image în apropiere, de unde să-şi cumpere lapte şi brioşe marca 365.
Nu întâmpină nicio problemă în cămin, trecând pe lângă paznicul adormit şi ajungând la camera unde din fericire îşi găsi ceasul. Pe drumul de întoarcere se simţea deja mult mai bine. La radioul din maşină se auzea Laugh, I Nearly Died şi chiar fredona şi el piesa. Pentru a evita traficul care începea să se aglomereze odată cu plecarea oamenilor către locurile de muncă, mergea pe străduţe lătularnice, prin puţinele zone cu case ale oraşului. La un moment dat din pură întâmplare îl zări pe fostul său şef trecând strada. Mintea i se scurtcircuită, apăsă acceleraţia şi-l acroşă pe sef, dar în acelaşi timp în Fiatul Panda intră o maşină din partea stângă a intersecţiei.
Plin de sânge se târâ afară din Fiatul Panda şi ajunse la şeful care era căzut pe jos, lângă bordură. Îi trânti doi pumni în cap şi apoi se prăbuşi peste el. După o vreme, când amândoi îşi reveniră cât de cât în simţiri, se încăierară din nou. De'a buşilea, târându-se pe trotuarul murdar ajunseră într-un magazin unde, în urma lor, uşa se închise brusc. Un bărbat în costum le dădu câte un picior în cap, iar filmul se rupse din nou.
Bărbatul luă celularul şi formă un număr:
- Maya, poţi veni, păianjenul a prins două musculiţe.
Până să ajungă Maya, bărbatul îi legă pe cei doi în depozitul din spatele magazinului. Maya îşi parcă Loganul în faţa magazinului şi merse direct în depozit, adresându-se bărbatului:
- Sebi, adu-l pe Desculţu.
- Desculţu doarme.
- Atunci cred că o să trebuiască să-l trezeşti.
Sebi veni cu Desculţu. Între timp Maya îl alese pe şef şi-l duseră în spate, după nişte butoaie.
Se auzeau gâfâituri. Avea ciudă pe şef pentru că-l eliberase din funcţie, dar îi era şi milă. Se afla într-un magazin care vindea unelte pentru agricultură. Reuşi să scape din lanţurile în care-l prinsese Sebi. Se gândi să ia o greblă, dar o lăsă din mână. Apoi luă o drujbă, dar nici aceasta nu-i fu pe plac. Alese în sfârşit o coasă cam ca a lui Manuel Calavera din Grim Fandango şi se duse în zona în care se auzeau gâfâituri. Maya era îmbrăcată cu o pereche de chiloţi din piele care aveau ataşat un penis de cauciuc şi-l sodomiza pe şef pe la spate. Îi hăcui pe Maya, Sebi şi Desculţ, iar şeful cu pantalonii în vine îi mulţumi şi-i dădu drept răsplată 100 de euro. Băgă banii în buzunar, luă din geanta Mayei cheile de la maşină şi ieşi din magazin. Pentru că Fiatul Panda era grav avariat se sui în Logan şi plecă spre casă.
Femeia îl întâmpină, mâncând brioşe.
- Al cui e Loganul ăsta, iubitule?
- Nu este Logan. Este o locomotivă.
- A cui este locomotiva?
- Este a Mayei.
- Cine e Maya?
- Maya e moartă, iubito. Maya e moartă.
Dacă aţi citit povestea până în acest punct aţi citit degeaba. Este doar o glumă făcută la adresa lui Ionescu, care are ceva împotriva povestirilor inspirate din Pulp Fiction. Povestea adevărată începe mai jos.

Eufrosin îi promisese că-l va ajuta să se răzbune pe sistem, aşa că primul gând cu care se trezi dimineaţa a fost de a întocmi o listă cu chestile care-l deranjaseră în ultima vreme, însă după ce se mai dezmetici un pic din somn, simţi nevoia de a mânca ceva, aşa că lăsă lista pentru mai târziu. Era trecut de ora 10 şi nu mai dormise de multă vreme aşa de bine. Frigiderul era plin cu multe bunătăţi, dar se gândi că în următoarea vreme o să trăiască doar din economii, aşa că trebuia să mai reducă un pic din mesele copioase pe care le lua în vremurile când era angajat şi lună de lună avea un salariu sigur. Deschise laptopul şi din obişnuinţă îşi verifică mailul de serviciu, dar acesta era bineînţeles dezactivat. Se amuză de această mică scăpare, însă deschise winamp-ul şi încărcă un play list pe care nu avusese răgazul de a-l asculta în ultimul timp. Pentru micul dejun două ouă ochiuri erau de ajuns, alături de un ceai verde. Termină de mâncat şi încercă să se gândească la ce avea să facă în continuare, dar nu-i venea nimic în minte. Ziua abia începuse. Nu mai ştia ce să facă cu timpul său liber pentru că în ultima vreme nu mai avea aşa ceva. Îi veni în minte că seamănă cu deţinutul din Shawshank Redemption care se spânzurase după ce fusese eliberat din închisoare, pentru că nu era capabil de a trăi o viaţă în care să nu fie comandat, să nu i se programeze timpul până la ultima secundă, să nu aibă un şef care să-i dea ordine. Însă îşi alungă repede acest gând, poate şi pentru că telefonul începuse să sune.
- Bună dimineaţa, spuse o voce de bărbat din telefon.
- Bună dimineaţa, răspunse mecanic fără să-şi dea seama cine era.
- Eşti liber mai pe seară?
- Sunt liber oricând.
- Atunci te aştept la orele 20 în Club 70. E seara The Sensational Alex Harvey Band.
- Ok, dar cine e la telefon?
Dar întrebarea sa nu-şi mai găsi răspuns, pentru că interlocutorul deja închisese telefonul.
Se aşeză pe canapeaua Ektorp roşie, îşi luă laptopul în braţe (play listul ajunsese la una dintre melodiile lui favorite, Jesus just left Chicago) şi începu să scrie într-un fişier WordPad ceea ce îl deranja. Fiecare problemă cu liniuţă, una sub alta.
- ŞEFU
- şoferii puturoşi care nu renunţă la maşină pentru nimic în lume, astfel încât blochează oraşul zi de zi
- ţopârlanii cu BMW, Mercedes sau maşină de teren la mâna a doua (impropriu spus la mâna a doua, că de fapt sunt la mâna a cincea) cu numere de Bulgaria
- toate maşinile cu număr de Bulgaria (bineînţeles, excepţie fac maşinile cu număr de Bulgaria ale bulgarilor)
- ţiganii
- mâncarea procesată
- oamenii care stau câte 10 minute la bancomat pentru a ridica banii, făcând cozi în spatele lor
- cei doi muncitori care văzându-l pe un tânăr citind în tramvai, vorbeau între ei: "uite-l şi p'ăsta, se crede la bibliotecă"
- politicienii
- muzica de la Radio Zu (bine, acum nu mai sunt nevoit să-l ascult. îl ascultam la birou, obligat de colegi)
- posesorii de scutere
- pizdele care fac muzică comercială şi nu au pic de voce (Amy Winehouse drogată moartă la Belgrad a cântat de 1000 de ori mai bine ca ele)
- puţoii de la terasele din Dorobanţi care stau la masă fix pe trotuar. ce plăcere găsesc în a mânca în decor de ţigani cerşetori care parchează maşini sau simpli trecători care merg la treburile lor?
- ţiganii care au pus stăpânire pe parcări şi îţi cer bani pentru că te ajută chipurile sp parchezi
Îi trimise lista lui Eufrosin pe mail, după care se gândi că ar fi potrivit să spele rufe la maşina de spălat automată.

În momentul în care Eufrosin citi mailul, Maya tocmai vindea o motocositoare Stihl FS 40 unui client. Maya lucrează într-un magazin de unelte pentru agricultură şi cunoaşte foarte bine marfa pentru că ea insăşi munceşte în agricultură când are timp şi are o mulţime de unelte acasă. Clientul plecă mulţumit, iar Maya profită de momentele libere pentru a citi mailul. Printre altele primi o invitaţie în club, la ziua unei prietene. Prietena îi mai spuse că va fi o seară dedicată celor de la The Sensational Alex Harvey Band, dar Maya nu auzise niciodata de The Sensational Alex Harvey Band, insă pentru că era vineri seara şi nu avea altceva de făcut, acceptă. În timp ce Maya căuta pe wikipedia informaţii despre The Sensational Alex Harvey Band, Eufrosin se gândea ce pedepse să aplice celor din lista trimisă de prietenul sau.

luni, 14 mai 2012

Piotr Bednarski - Zăpezile albastre




















Amintiri din copilărie ale unui evreu polonez deportat în Siberia, câteva povestioare din vremea terorii staliniste văzute cu ochii unui copil, probabil chiar scriitorul de mai târziu care şi-a petrecut prima parte a vieţii deportat în URSS, întorcându-se mai târziu în Polonia, orfan de ambii părinţi. Mi-a plăcut că nu se insistă asupra problemei evreieşti, ci se discută la modul general despre toţi asupriţii perioadei. Cărticica este scrisă cu mare însufleţire, asemuindu-se cumva cu poveştile ruseşti pentru copii. Chiar se face trimitere la unul din personajele celebre ale folclorului rusesc, Koscei cel făr' de moarte. E tristă, e mult prea tristă cartea, însă lasă în urmă un sentiment de mare dragoste pentru oameni şi mai ales dragoste faţă de Dumnezeu, aceasta din urmă biruind în viziunea autorului tot răul.

joi, 10 mai 2012

Veliko Tarnovo

La doar 175 km de Bucureşti se află unul dintre cele mai pitoreşti oraşe vizitate de mine vreodată, Veliko Tarnovo. O imensă surpriză. Oraş cu case vechi aşezate în plan vertical, rânduri rânduri, unele sub altele. Străduţe înguste care trec printre casele oamenilor, dar şi bulevarde largi. Plin de restaurante şi cafenele, fie cu specific bulgăresc, fie moderne. Foarte multe biserici. O cetate situată pe o colină la care se ajunge foarte uşor din centrul oraşului, iar în mijlocul cetăţii o biserică futuristă, o biserică a viitorului, cu lumânări electrice, un altar inedit şi o pictură a modernismului târziu. Din păcate taxa de fotografie este de 5 leva, adică cam 12 lei, aşa că nu m-am îndurat. Însă se pot găsi pe net poze. Am mai găsit în Veliko Tarnovo un parc frumos, poduri peste râul din apropiere (râul Iantra, afluent al Dunării), multe hoteluri care arătau destul de dichisit, curăţenie şi oameni de calitate. La 3-4 km de oraş se află staţiunea Arbanasi de unde se deschide o panoramă superbă a împrejurimilor. Aici am tras la un han străvechi unde am servit un miel delicios. Staţiunea este plină de pensiuni moderne, unele cu piscină, altele cu livezi unde te poţi recrea. Tot aici sunt câteva biserici şi mânăstiri interesante. Drumul este de-a dreptul încântător. Veliko Tarnovo este o recomandare uriaşă din partea mea. O zi de dimineaţă până seara sau poate un week-end sunt de ajuns pentru bucureşteni şi cei care stau în partea de sud-est a României pentru a-şi forma o părere.



Pe pagina de facebook a blogului veţi găsi mai multe poze din Veliko Tarnovo. Doar căutaţi Nopti si Zile Blog pe facebook.

marți, 8 mai 2012

Sofi Oksanen - Purificare




















Există cărţi bune care îmi lasă un gust plăcut multă vreme după ce le citesc, la care mă gândesc o grămadă şi rumeg încet acţiunea din ele. Însă acest roman scris de o femeie pe jumătate finlandeză, pe jumătate estoniană, este pur şi simplu fantastic şi nu mă sfiesc să-l includ în Top 20 all-time al cărţilor mele preferate. Este genul de scriere la finalul căreia am aplaudat la scenă deschisă.

 Mi-am cumpărat cartea datorită unei recenzii găsite pe un blog în care se spunea că are o copertă oribilă, însă cartea este foarte, foarte bună. M-a deranjat că respectivul bloger spunea despre copertă că-i oribilă. Cum să fie oribilă o copertă ce înfăţişează o femeie în poziţia lui Iisus pe cruce, stând întinsă pe pardoseala unei biserici?

Întreaga poveste debutează cu o pagină din însemnările unui anume Hans, fiu de ţăran estonian, însemnare făcută la sfârşitul anilor '40. Iar apoi se intră direct în acţiune, în 1992, după destrămarea URSS, într-un sat din Estonia, cu o bătrână care găseşte o tânără culcată în curtea ei. Aşa începe drama unei familii, pe fundalul unei alte drame, comunismul care coboară peste Estonia liberă. Capitolele se succed năucitor ca timp de desfăşurare al acţiunii. Ba suntem în 1992, ba în 1936, ba în 1950, însă totul se leagă într-un mod sublim. Istoria mare şi istoria mică. Sofi descrie totul atât de bine, într-un mod viu, artistic. Sentimentele personajelor sunt dense, foarte puternice. Din paginile cărţii iese miros de urechi de porc fierte şi de alte preparate estoniene, însă şi miros de pivniţă putrezită ori de spermă închegată în păr de femeie. E o carte dură, dar frumoasă. Nu se poate lăsa din mână.

duminică, 6 mai 2012

2 ani

Astăzi blogul Nopţi şi Zile împlineşte 2 ani. Pentru mine a devenit un prieten de neînlocuit prin faptul că scrisul mă scoate oarecum din mizeria cotidiană, din plictiseala unei munci de rutină, din oboseala pe care societatea modernă o exercită asupra omului. Prin poveştile expuse aici am încercat să evadez într-o lume mai bună, sau, în alte rânduri, să expun cititorilor lumea în care trăiesc eu. Le mulţumesc tuturor celor care au fost alături de mine, m-au citit şi mai ales comentat. Nu mă laud, dar sunt persoane care mi-au spus că-şi încep dimineaţa cu blogul meu, verificând dacă sunt noi intrări. Sunt colegi de muncă care mă opresc pe hol şi mă întreabă dacă am mai scris ceva. Plăcerea este de două ori mai mare când simt şi aprecierea cititorilor, mie oricum plăcându-mi ce scriu. Sigur, sunt şi persoane care nu sunt de acord cu mine, dar le mulţumesc şi lor pentru răbdare şi pentru că mă citesc.

Am o întrebare pentru cititori. Care este personajul preferat de pe blogul Nopţi şi Zile?
- Amalia Crăciun
- fata din parc
- K (cel din camera de hotel, nu cel care o deranjază pe Maya cu muzica)
- elevul Becheru Mihai din clasa a III a D
- inginerul Eufrosin Potecă
- Sebastian
- Desculţu
- Maya
- Lavinia

miercuri, 2 mai 2012

Obiective turistice lângă Ruse

Pentru 1 Mai Muncitoresc am ales să fac o incursiune prin regiunea Ruse (Bulgaria este împărţită, la fel ca şi România, într-un fel de judeţe numite oblast. Област Русе este regiunea pe care Dunărea o desparte de judeţul Giurgiu. Reşedinţa regiunii Ruse este oraşul cu acelaşi nume). Am trecut Podul Prieteniei, care costă 6 euro în partea românească, iar la întoarcere, în partea bulgărească, doar 2 euro. Partea românească de pod este cu gropi, a bulgarilor nu este. Încă o dovadă a faptului că românii sunt hoţi, nesimţiţi, scârbe, mizerii.

Primul obiectiv a fost Mânăstirea rupestră Basarbovo. Aici se ajunge foarte simplu, din vamă urmându-se şoseaua de centură a oraşului Ruse, foarte practică şi cu 3 benzi pe sens. Se merge pe această centură până când la un moment dat găsim indicator spre stânga către oraşul Ivanovo. Dar atenţie mare, pentru că indicatorul este foarte din scurt. Acesta este un punct slab în toată Bulgaria de fapt, pentru că nu anunţă şoferul cu ceva timp înainte de schimbarea sensului sau direcţiei. Aşa că circulaţi pe ultima bandă din stânga şi fiţi cu ochii pe indicatoare, iar când vedeţi Ivanovo viraţi la stânga. De aici urmează un drum de ţară foarte frumos şi toate obiectivele vor fi semnalizate cu săgeţi verzi.

Biserica de la Basarbovo se află într-o stâncă, la care se urcă pe scări. Chilii moderne sunt construite la poalele stâncilor din împrejurimi. Am nimerit pe timp de slujbă şi am putut asculta cum cântă popii pe la ei.


Următorul obiectiv a fost în apropiere de Ivanovo. Cu puţin noroc am observat indicatorul spre biserica din stânci. Deci o altă biserică în stâncă (mult mai mică şi mai veche faţă de Basarbovo), dar şi un platou înalt de unde se poate vedea un superb peisaj carstic. Peisajele superbe şi oarecum diferite faţă de ţara noastră s-au putut vedea şi la cel de-al treilea obiectiv, ruinele cetăţii de la Cerven. Ultimul obiectiv vizitat din zonă a fost Orlova Chuka, adică peştera Orlova. Peştera este în apropiere de orăşelul-sătuc Dve Mogili, adică Două Movile. De asemenea există un indicator spre peşteră şi un drum de maşină foarte îngust, însă foarte frumos ce duce spre o pajişte frumoasă în pădure, unde bulgarii mai fac câte un grătar, mai beau câte o bere, dar într-un mod mult mai civilizat faţă de noi, românii.

Am mers numai pe drumuri secundare, o şosea extrem de bună, iar satele lor sunt parcă mai curate ca ale noastre. Nu am văzut case bogate şi nici vile, însă parcă au o organizare mai bună ca noi. Câmpurile lor sunt mult mai bine lucrate ca ale noastre.

Sigur, vizita în Bulgaria s-a încheiat la Ruse Mall, cu o şedinţă de cumpărături la Carefour. Berea lor e destul de bună, poate mai bună ca a noastră. Un moş m-a oprit să mă întrebe ceva, dar i-am spus că nu înţeleg. M-a întrebat dacă nu sunt bulgar şi i-am spus că sunt român. Când a auzit asta faţa i s-a luminat. Mai prin semne, mai prin vorbă mi-a arătat o sticlă de Pepsi şi mi-a spus că la ei costă 2 leva. M-a întrebat cât costă în România. I-am spus că 5 lei. A râs satisfăcut, uitând poate că 1 leva = 2,25 lei la casele de schimb.

Recomand cu mare căldură acest itinerariu. Mânăstirile Basarbovo şi Ivanovo, cetatea de la Cerven şi peştera Orlova. Sunt mai aproape de Bucureşti decât Sinaia şi de asemenea mult mai putin aglomerate şi bineînţeles, total necomerciale.