joi, 27 iunie 2013

Şase ani şi două zile (III)

În decembrie 2008, cam de pe la începutul lunii, cu toții așteptam al 13-lea salariu. Fiecare cu visul lui, mic sau mare, la fel de important. Unii își făceau planuri pentru un televizor color, alții pentru o excursie în Maramureș de Revelion. Eu țin minte că plănuiam să cumpăr un aparat foto DSLR și o pereche de jeans Levi's Strauss. Până atunci folosisem doar aparate foto compacte și nu avusesem niciodată jeans originali. Dar al 13-lea salariu nu a sosit, conducerea invocând criza financiară care debutase și în România. Nici petrecere de Crăciun nu s-a organizat. Cel puțin nu pe banii firmei, ci doar o ieșire la restaurant cu fonduri proprii. E de prisos să mai spun că nu a venit nici obișnuita (până atunci) mărire de salariu din ianuarie 2009 și nicio altă mărire. Ba încă ceva, nu am mai primit bonuri de masă, o lovitură foarte grea. Moneda Euro atingea cote alarmante, costul benzinei se dublase, cel al mâncării se triplase. Cu toții am început să strângem cureaua. Cel mai bine s-a observat acest aspect în frigiderul din bucătăria companiei, care ajunsese să fie plin. Asta se traducea prin faptul că majoritatea salariaților veneau cu mâncare de acasă. Chiar și eu. Preferam să gătesc acasă și să-mi iau la muncă o umilă mâncare de varză ori macaroane cu brânză, decât să merg să mănânc un șnițel cu cartofi prăjiți la cantină. Cantina ajunsese un lux pentru noi.

Așadar salariul nu s-a mai mărit, dar nici măcar nu s-a aliniat la cursul euro și la creșterea dramatică a prețurilor. Pe fondul acestor neplăceri financiare au apărut și alte necazuri, mult mai grave, necazuri care ne-au măcinat psihic, aducându-ne în pragul nebuniei. Angajatorul știa că locurile de muncă sunt blocate, că foarte greu se reușea să se plece pe un salariu mai bun. Ce spuneau comuniștii despre capitalism? Că este exploatarea omului de către om. Așa am fost și noi exploatați de acest angajator al nostru. Fiind criză financiară, ni s-a spus că trebuie să muncim mai mult pe bani mai puțini. Și așa programul de lucru a fost modificat. Celebrul 9-18 cu o oră pauză de masă, a devenit 9-18:30 cu doar jumătate de oră pauza de masă. Sigur, am reproșat în repetate rânduri acest aspect conducerii, dar mi s-a răspuns că nu este obligatoriu să stau la program prelungit, însă când va fi vorba de disponibilizări cei care stau la program prelungit vor avea un avantaj. Cu alte cuvinte nu aveai ce face, te supuneai sau plecai. Acum stau în fața laptopului, ascult Louis Armstrong, beau un pahar de Zubrowka rece și scriu aceste rânduri. Sunt liniștit și privesc detașat spre trecut, însă în acele momente când eram la birou mi se urca sângele la cap și privirea mi se întuneca. Nu mai gândeam limpede. Eram ca o fiară hăituită, care nu are nicio scăpare. Supărarea s-a atenuat și nu pot descrie în cuvinte furia de atunci. Nu o dată am primit mail din partea conducerii pentru faptul că am stat în pauza de prânz un timp mai mare față de cel în care poți înghiți câteva dumicaturi dintr-o strachină. Mi se atrăgea atenția pentru că foloseam 40 de minute din pauza de o oră. Mi se atrăgea atenția că vreau să mă destind în timpul meu liber. "Alți colegi nu fac așa. Tu de ce ai nevoie de plimbare prin parc?". De dimineața până-n prânz, ah ce dureros, 100 de roabe am dus. De la prânz și până-n seară, ah ce dureros, nu le mai țin socoteală. Când ajungeam acasă nu mai știam de mine. Eram doborât de oboseala psihică. Și nu cauzată de muncă, ci de condițiile de muncă, de presiunea care se punea pe om. Aveam o lehamite și o scârbă vis-a-vis de orice. Zi de zi stăteam între 30 și 45 de minute în plus față de programul normal. Minutele s-au transformat în ore, orele în zile, iar zilele în săptămâni. Săptămâni întregi muncite pe degeaba. Însă conducerea spunea: "Da, dar pe tine nu te cronometrează nimeni când stai la WC în timpul orelor de program.".  Erau zile când nu aveam nimic de făcut, dar trebuia sa stăm până la 18:30 de ochii conducerii. Erau zile când plecam la 18:30 cu coada între picioare, de frică sa nu zică conducerea: "Dar de ce pleci așa devreme? Ajută-ți colegii.", colegi care și ei o frecau ca să nu li se atragă atenția. Conducerea parcă ne învrăjbea între noi, nicidecum nu ne apropia să lucrăm ca o echipă.

Într-o zi ni s-a luat și internetul. Când era treabă, aveam și internet. Când treaba se împuținase s-a decis că nu ne trebuie internet, pentru că ne distrage atenția. Sigur, nu e obligatoriu ca un angajator să pună la dispoziție internet pentru angajați săi, deși noi toată ziua nu ne ridicam de la computer, iar internetul in zilele noastre e ceva ce face parte din viața de zi cu zi. Dar într-o zi ni s-a spus că se consumă prea multă hârtie igienică la wc și să încercăm să consumăm mai puțin. Mi-am cumpărat două plicuri de Smecta și le-am ținut pe birou pentru orice eventualitate. Pentru că nu mai aveam internet m-am gândit să citesc la birou. Însă doar atunci când nu aveam treabă, în niciun caz nu citeam dacă aveam ceva de făcut. Asta să fie clar. Într-o perioadă fără prea multă treabă am citit la muncă în opt zile romanul "Mă numesc Roșu". Nu mai știu cine este ucigașul, Fluture, Barză sau Măslină. Trebuie recitită cartea cândva.

S-a dat afară masiv. Alți oameni au plecat. Am rămas sub 50% față de câți eram la început. Însă treaba a reînceput să meargă, iar alte angajări nu s-au mai făcut. În ultimii doi ani volumul de muncă era enorm, iar oamenii tot plecau. Conducerea nu era niciodată mulțumită de noi, cei rămași, iar angajatul trebuia să muncească din ce în ce mai mult, fără limite. Se făceau topuri și clasamente. Cei mai buni erau puși la gazeta de perete. Eu eram pus la stâlpul infamiei. Topurile astea cică erau menite să te facă să muncești mai mult, pe mine mă scârbeau, mă făceau să muncesc mai puțin. Parcă învrăjbeau colegii între ei. Parcă te făceau să faci munca în scârbă. Cu toții ajunseserăm să punem cantitatea pe primul loc, în detrimentul calității. Se dorea cantitate. Se dorea să se facă bani mulți cu oameni puțini. Îmi cădea capul pe birou de atâta oboseală și stres. Conducerea se sesiza imediat, pentru că termenul Big Brother nu se referă neapărat la comunism sau la regimurile totalitare.
- Gabriel, de ce stai cu mâna la falcă? Asta nu este o poziție bună pentru muncă.
- Dar ce ați vrea să fac? Să stau cu mâna la pulă?

Ajunsese să mă doară burta rău. Smecta nu mai era o opțiune. Îmi aduceam hârtie igienică de acasă.

Mi-am cumpărat în 2009 un aparat foto DSLR din banii pe care mi i-a dat cadou nași'mea de botez. Mi-am cumpărat două perechi de jeans Levi's (506 & 512) din banii pe care mi i-a dat cadou soacră'mea. Din salariul oferit de companie îmi cumpăram de două ori pe lună cărți și atât. 

duminică, 23 iunie 2013

Transalpina & Transfăgărăşan

Merg din 1980 pe Transfăgărăşan, adică din anul când taică'miu a devenit posesorul unui frumos autoturism Dacia 1300. Cu mici excepţii an de an am străbătut acest traseu care leagă judeţele Sibiu şi Arges. Mergeam pe Transfăgărăşan încă din vremea când nu era un traseu comercial, când turismului nu i se făcea publicitate, când doar cunoscătorii treceau pe aici. În prezent este o modă în a merge pe Transfăgărăşan. Bem o bere sus la Bâlea, cumpărăm ceva chestii artizanale de la gheretele din zonă, facem poze şi le postăm pe facebook. Sigur, asta fac şi eu în prezent, dar am prins şi vremurile când în partea sibiană a traseului erau pancarte imense cu "Trăiască Tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi Partidul Comunist Român!". Taică'miu avea două aparate de fotografiat, unul Praktika produs în Republica Democrată Germană şi unul Zorki produs în Uniunea Sovietică. Eu am două aparate de fotografiat, unul Nikon produs în Thailanda şi unul Canon produs în China. Pozele făcute cu cele patru aparate seamănă între ele, Transfăgărăşanul rămânând acelaşi. La fel de frumos. Sublim. Vin străinii să-l vadă şi se minunează. O familie de lituanieni fotografiază de zor. E luna iunie şi e încă zăpadă pe alocuri.

Pe Transalpina am mers pentru prima oară în 2013. Am avut alte două tentative în 2010 şi 2011, dar ceaţa şi vremea urâtă nu mi-au permis accesul mai departe de Rânca. În 2013 la Rânca s-a pornit o ploaie cu grindină cât mingea de ping-pong. Aşa din senin. Am crezut că va perfora caroseria autoturismului. Pe urmă vremea s-a potolit, aşa că am ajuns în Pasul Urdele, cea mai înaltă şosea din România. Peisajul nu este la fel de frumos ca pe Transfăgărăşan, însă te cuprinte o stare de măreţie când ajungi în vârf. Munţi de jur împrejur. Câţiva măgari văd maşina şi se îndreptă către ea. Trecem şi pe lângă lacul Oaşa. E o zi obişnuită din mijlocul săptămânii şi e pustiu.

De fapt pustietate am şi căutat. Sunt stresat de aglomeraţia oraşului şi de neamul ăsta românesc ţiganizat. De toţi şoferii imbecili din Bucureşti, şoferi care nu au condus mai departe de pădurea Pustnicu, locul unde fac un grătar stropit cu bere Noroc la 3 litri. Acolo, printre munţi, uiţi de toate necazurile. Sigur, sunt un şofer şi eu, prea leneş pentru a lăsa maşina şi a porni pe jos. Am vorbit prea mult. Doream doar să anunţ că pe pagina de facebook a blogului este un pictorial cu Transalpina & Transfăgărăşan, pictorial realizat cu aparatul de fotografiat Nikon.

marți, 18 iunie 2013

Kenzaburo Oe - Strigătul înăbușit

Cartea debutează cu personajul principal trezindu-se într-o noapte oarecare. Iese în curtea casei sale unde are săpată o groapă pentru fosa septică. Coboară prin beznă tocmai în fundul gropii și stă așa câteva ore meditând cu pantalonii de pijama îmbibați de umezeală. (Ce personaj dintr-un alt roman japonez preferă să mediteze la adâncime?) Personajul cărții lui Oe se numește Mitsusaburo Nedokoro și nu are o viață tocmai fericită, poate și din această cauză este o fire meditativă. Are un copil retardat (un laitmatov în operele lui Kenzaburo Oe, din câte am înțeles scriitorul chiar a avut un copil retardat), nevasta este alcoolică, iar fratele său seamănă foarte bine la gândire cu Tyler Durden din Fight Club (o carte scrisă cu vreo 30 de ani mai târziu). Cei doi frați alături de alte câteva personaje se retrag în satul copilăriei lor, în preajma unei păduri mistice. Fratele care seamănă cu Tyler va pune bazele a ceva ce seamană cu Project Mayhem. Mitsusaburo va avea parte de surprize cât se poate de neplăcute, deși spera să înceapă o nouă viață.


Oe Kenzaburo are un stil destul de greoi, l-am citit cu dificultate. Cartea nu are un anume subiect, este întortocheată, plină de amintiri și vise. La tot pasul se fac trimiteri către trecut, personajele încercând să se regăsească cu ajutorul predecesorilor. La un moment dat rămâi șocat, e prea multă boală în carte. În încheiere trebuie să amintesc despre o referire la un român de-al nostru. Sora retardată (deci un al doilea personaj retardat) a celor doi, percepe foarte bine sunetul muzicii. Este îndrăgostită de Lipatti, interpretându-l pe Chopin la pian. Valsul Opus 18. Cei de la Editura Rao spun pe ultima copertă: O dramă în care Oe reușește să strecoare un filon de umor. Eu nu am găsit pic de umor, ci doar o mare dramă.

duminică, 16 iunie 2013

Plăcintă bucureșteană cu brânză

Am cumpărat cărțile de bucate ale lui Radu Anton Roman apărute la Editura Jurnalul Național. Omul ăsta e o desfătare. N-a fost doar un gurmand și un priceput al mâncărurilor și băuturilor, ci și un fin scriitor. Îi place să vorbească, să scrie, are darul de a povesti. Încearcă să aducă la lumină o gastronomie demult uitată, probabil veche de secole. Nu vorbește doar despre mâncare, ci și despre obiceiurile românilor, obiceiuri pe care omul modern care merge la McDonald's le-a cam uitat.

Am început cu primul volum din cele șase cumpărate, volum dedicat Dobrogei și Câmpiei Române, alegând să prepar plăcinta bucureșteană cu brânză. Iată ce scrie Radu Anton Roman despre acest preparat: Prăjitură de avocați și doctori ajunși pe scena mare a Capitalei, dar cu neamurile și copilăria rămase pe la Câmpulung și la Calafat, plăcinta cu brânză de vaci dâmbovițene are fragezimi sincere și simple, de fruct răscopt, dar și o finețe de sculptură postmodernă, cu argumente difuze, abia sugerate.

Nu sunt nici doctor, nici avocat, nu mi-au rămas neamurile niciunde, pentru că sunt bucureștean de mai multe generații, dar oricum am dorit să încerc acest preparat. Și bine am făcut. Iată cum se face:

Aluat. 300 grame unt, 250 grame smântână, puțină sare, 300-350 grame de făină. Se amestecă aceste ingrediente, iar ceea ce obținem punem la frigider peste noapte, urmând să scoatem cu o oră înainte de coacere, a doua zi.
Umplutura. 500 grame brânză de vaci, 200 grame stafide, 3 plicuri zahăr vanilat, 200 grame zahăr tos, 3 ouă, o lingură de făină, un pic de scorțișoară și de rom.
Aluatul scos din frigider se împarte în două și se întind două foi cât tava de cuptor. Tava se unge cu unt peste care se presară 2-3 linguri de pesmet. Punem prima foaie la copt 15 minute, după ce în prealabil o înțepăm cu furculița. După ce o scoatem de la cuptor presărăm vreo 4-5 linguri de pesmet, turnăm umplutura, adăugăm a doua foaie și dăm la cuptor 30 minute. Eu am cuptor electric și am folosit o temperatură de 175 grade. Se scoate și se presară cu zahăr pudră. Se poate servi caldă sau rece.


A ieșit excelent. Am mâncat 6 bucăți pe nerăsuflate, așa calde. Vă recomand să încercați și de asemenea vă recomand volumele lui Radu Anton Roman. Sunt împărțite pe regiuni geografice. Eu le-am cumpărat din Cora la prețul de 6 lei/volum.




Mai multe poze găsiți pe facebook, la pagina blogului. (search Nopti si Zile Blog pe facebook). Se cuvine totuși să fac o mărturisire. Nevastă'mea a preparat totul. Eu doar i-am dat indicații și am făcut poze. Nu am răbdare să frământ aluat și nici nu mă pricep să folosesc făcălețul.

miercuri, 12 iunie 2013

Radio

Am fost cu autoturismul la spălat, iar când l-am luat, radioul era setat pe frecvența 89,5 FM. Dance FM. Băiatul care a spălat mașina se pare că a ascultat acest post de radio. Am ascultat și eu un pic și mi s-a părut o soluție foarte bună. De atunci radioul din mașină a rămas setat pe această frecvență. O muzică antrenantă, foarte bună pentru condus. Înainte ascultam Rock FM, dar m-am cam săturat de aceleași piese comerciale care se tot repetă. Bon Jovi, Guns, Aerosmith, cam asta oferă ei. Niciodată nu veți auzi la Rock FM pe Steely Dan sau Pere Ubu. Și mai înainte ascultam Guerrilla, dar ei au foarte multă vorbărie și foarte multă reclamă. Muzica de la Guerrilla e grozavă, dar mi se acrește că din 5 în 5 minute bagă publicitate și pe deasupra au realizatori de emisiuni foarte enervanți care vorbesc prea mult. Radio România Actualități ascult des, au o emisiune bună numită "Ca pe roate". Și bineînțeles ascult și Romantic, dar de multe ori caut ceva mai antrenant pentru condus în afara orașului. Romantic e mult mai potrivit pentru aparatul de radio din bucătărie, pe care-l ascult atunci când gătesc.

duminică, 9 iunie 2013

Fabricat în nicăieri

Când aveam 6 ani l-am întrebat pe bunicul Florin ce înseamnă "Made in Romania". El mi-a explicat că made înseamnă făcut în limba engleză, deci expresia noastră se poate traduce prin "produs în România". Începând de atunci am căutat cu aviditate pe orice ambalaj locația unde a fost produs respectivul obiect. Eram interesat nu doar de țară, dar și te oraș. Știam o grămadă. Nesul Globo se face în Brazilia, compotul de cireșe în Albania, vodka Stolichnaya în Rusia, pulberea de pus în lapte Maltova în India, laptele praf Tatra în Cehoslovacia, guma de mestecat Tipi Tip în Turcia, caramelele învelite în foiță de orez în Vietnam, la fel ca și creveții sau alunele trase în glazură de zahăr cu porumbelul păcii și globul pământesc pe pungă. Știam o grămadă de chestii citind doar ambalajele. Călătoream cu gândul pe nenumărate paralele și meridiane. Mai târziu am aflat despre berea Arbema produsă la Arad, berea Bergenbier făcută la Blaj ori salamul de porc de la Kosarom, făcut la Pașcani, județul Iași.

În zilele noastre nu mai este așa. Ni se ascunde identitatea produsului. Cumpărătorul nu trebuie să știe unde a fost făcut. Celebrul "Made in..." a fost înlocuit cu "Distribuit de...". Aflăm doar firma care distribuie și eventual importă, nu cine îl produce cu adevărat. M-am întrebat deseori cine produce covrigeii cu chimen de la Lidl, ori conservele de ton mărunțit Winny. Pe alte produse scrie "Fabricat în UE", dar nicio altă adresă. Uniunea Europeană este mare. Vreau să știu exact locul de unde vine laptele pe care îl beau la micul dejun. Berea a început să mă oftice cel mai tare. Îi doare mâna să scrie pe sticla de Neumarkt că este făcută la Unghieni, județul Mureș? Aflăm doar că este distribuită de Heineken România, București. Mă doare în pulă de Heineken România, vreau să scrie pe etichetă orașele țării mele. Pe nicio sticlă de bere din România nu ne este dezvăluit locul producerii. Pe Ursus scrie bere Cluj și că e distribuită de o firmă din București, iar la Cluj nici nu mai există fabrica de bere. Ăsta e capitalismul.

duminică, 2 iunie 2013

John Steinbeck - Fructele mâniei


În urmă cu 15 ani citisem "La răsărit de Eden", o carte care mi-a plăcut enorm şi chiar am inclus-o în topul cărţilor preferate all time despre care am vorbit mai demult, împreună cu Ionescu, pe acest blog. Cu această premisă am început lectura la "Fructele mâniei", iar cartea nu m-a dezamăgit deloc, ba chiar este posibil să intre şi ea într-un top 15 al celor mai bune cărţi ever. John Steinbeck este un mare scriitor, un clasic. În zilele noastre nu se mai face astfel de literatură. Cred că Liviu Rebreanu este omologul lui Steinbeck în România.

Suntem în anii '30, când marea criză a lovit Statele Unite ale Americii din plin. Nu, nu ne aflăm la New York şi nu ne interesează ce se întâmpla pe Wall Street, nu ne interesează de companiile care dau faliment. Ne aflăm în statul Oklahoma, unde arendaşii sunt alungaţi de pe câmpuri de mecanizarea agriculturii, de tractoarele care ară ogoarele în locul lor. Avem în prim plan pe cei din familia Joad, care alături de alţi câteva sute de mii de plugari decid să plece în California, sperând că acolo vor găsi muncă la culesul fructelor sau al bumbacului. Vreo 60 de ani mai târziu aşa se va întâmpla cu românii plecaţi la cules de căpşuni în Spania.

Dacă există un personaj principal acesta este probabil Tom, interpretat de Henry Fonda (cel de pe coperta cărţii) în ecranizarea romanului. Wikipedia ne spune despre acest Tom Joad că este pe locul 12 în topul all-time al eroilor din filme, top condus de celebrul Atticus din "Cum să ucizi o pasăre cântatoare" (am văzut filmul, n-am citit cartea). Într'adevăr, Tom este plin de înţelepciune, onestitate, bunătate, asta în ciuda anilor petrecuţi în puşcărie pentru omucidere, romanul debutând de fapt cu eliberarea sa din închisoare. Dar şi maica Joad poate fi considerată personaj de maximă importanţă, ea conducând întregul grup. Avem aici de a face cu un transfer de putere, de la societatea patriarhală la cea matriarhală.

Mi-au plăcut la maxim capitolele intercalate cu acţiunea, capitole ce descriu societatea americană din acele timpuri. Toată nebunia de pe şosele, alergarea continuă după locuri de muncă, discuţiile oamenilor. Toată povestea este superbă, de o tristeţe ieşită din comun, imagini care ne arată că şi America a fost săracă.

Finalul romanului stoarce lacrimi amare din ochii cititorului, pentru că aşa se întâmplă cu marile cărţi. Iar după ce îţi revii din emoţia puternică, te bucuri că ai citit o carte monumentală, o strângi la piept şi o pui cu grijă la loc în bibliotecă.