marți, 6 iunie 2017

Elicoptere

Când lucram la Ultra Pro Computers aveam coleg un băiat foarte de treabă, Mihai, care se ocupa de telefonia mobilă. Simpatic foc, făcea o grămadă de glume, ori vorbeam cu el chestii interesante și oarecum înțelepte. Au trecut mai bine de 10 ani de când nu l-am văzut, dar îmi amintesc unele chestii discutate cu el. Într-o zi mi-a povestit cum el cu frati'su, când erau mici, făceau elicopterele. "Adică cum elicopterele?", l-am întrebat eu. Mi-a explicat. Își dădeau chiloții jos și se mișcau în așa fel încât puțele lor făceau o mișcare de rotație aidoma elicei de la elicopter. Eu nu am avut frați. Mi s-a părut ceva incredibil ceea ce povestea Mihai. Dar, uitându-mă la băieții mei, realizez că e o mare probabilitate ca în viitor să facă și ei elicopterele. Când ai frați, parcă e mai frumoasă copilăria.

miercuri, 31 mai 2017

3 Idiots

Film indian din 2009. Recomandare călduroasă. Comedie și dramă în același timp, film amuzant și emoționant. Plin de candoare. Nelipsite scenele de muzică și dans, specifice filmului indian. Povestea a trei prieteni, studenți la prestigioasa Imperial College of Engineering. Putea fi povestea mea, a lui Eufrosin și a Falsului Ionescu dacă ne țineam de carte. Excepțional film. În top 100 imdb all-time. Frumoasă rău actrița principală, Kareena Kapoor Khan pe numele sau. Să vedeți pelicula. Mie mi-a indus o stare de bine.

luni, 22 mai 2017

Akira Yoshimura - Naufragii



Țara autorului : Japonia

Titlul original : Hasen

Anul publicării  : 1982

Ediția în limba română : Humanitas Fiction, Raftul Denisei

Număr de pagini : 181

Nota Nopți și Zile Blog : 4/5





Japonia feudală, într-un sat uitat de lume și de soartă, la marginea mării și în imediata apropiere a muntelui. Oameni foarte săraci, ce aproape mor de foame, dar aduc ofrande zeilor. Se roagă la divinitate mai ales pentru venirea lui o-fune-sama, care în termenii noștri înseamnă faptul că o corabie încărcată cu bunătățuri este prinsă de furtună și aruncată în stâncile de pe lângă satul lor, iar de pe urma naufragiului sătenii se aleg cu încărcătura, ba chiar și cu lemnul de la corabia dezmembrată. În sat oamenii se vând în robie pe anumite perioade și pleacă departe, iar cu banii obținuți familia lor se mai descurcă cât de cât. Cam ăsta este fundalul poveștii noastre, iar personajul principal este un băiat care tocmai a împlinit 9 ani, însă la această vârstă deja este susținătorul principal al familiei sale. Frumoasă carte, dură, dar frumoasă. Iar ca în orice roman japonez care se respectă se aduce vorba și despre părul pubian. Unei femei îi este ras părul pubian de către bărbatu'su, ca o pedeapsă pentru că s-ar fi culcat cu altul. Deci la japonezi este o pedeapsă să nu ai păr pubian, ca pe vremurile copilăriei mele, când tundeai zero un copil dacă doreai să-l pedepsești. O dramă clasică această carte, scrisă foarte bine. Yoshimura cred că e printre marii scriitori japonezi, iar eu abia l-am descoperit.

vineri, 19 mai 2017

Întâlniri forumiste

Pentru cititorii blogului care nu sunt familiarizați cu întâlnirile forumiste, să specificăm că la acest tip de întrunire participă oameni care s-au cunoscut în mediul virtual (în cazul nostru pe un message board) și pentru că nu erau într-atât de sociopați cât să stea doar in spatele unui monitor și a unei tastaturi, au decis să se vadă și în viața reală. Motivele pentru care acești oameni de pe forum s-au întâlnit în realitate au fost dintre cele mai diverse, incluzând servitul mesei în oraș, partide de sex, mers la cinema, plimbări prin propriul oraș sau alte locuri, beții și chiar căsătorii.

De această dată mă întâlnesc cu older și piskeshu pentru a merge la restaurant, la Casa Armatei. Iau copilul cel mare de la grădiniță și-l întreb: "Mergi cu mine la restaurant ca să ne întâlnim cu niște oameni?", iar el răspunde: "Da, merg.".  Ne suim în troleibuz și plecăm spre Casa Armatei, care din păcate este închiriată pentru un banchet de sfârșit de an al liceenilor. Până să vină older admir ținutele elevelor, rochii lungi ca ale vedetelor și crăpate încât să se vadă piciorul până sus. Unele au picioare subțiri ce sunt puse bine în evidență. Apare și older, urmată de piskeshu la câteva minute. Vin ei cu ideea să mergem în Energiea. Acolo se și bea, se și mănâncă. 
- De ce te numești older?
- De la albumul lui George Michael.

Arată frumos localul și are loc de stat afară pe trotuar, exact cum am văzut la cârciumile din Spania. Din păcate prețurile sunt prohibitive. O bere la halbă costă 13 lei, un Pepsi la 0,25 costă 9 lei, o porție de coaste de porc cu cartofi și salată 46 lei. Dar cu toate astea o atmosferă plăcută domnește printre cei aflați în acest loc.

older fumează țigări preparate de ea din tutun și foaie. Copilul meu cel mare râde de ea, văzând cum își înfășoară țigaretele. older este un om deosebit de prietenos și vesel. Optimismul se citește pe fața ei. Vorbim despre job-uri și despre banii câștigați. Sunt mulți sau puțini? Suntem săraci sau bogați? Suntem clasa mijlocie? piskeshu spune că s-a îngrășat 7 kg și mănâncă o salată cu șuncă italiană și fructe de pădure. Mușcă dintr-o felie de ridiche pe care o scuipă imediat. Ia din cartofii mei prăjiți. Împart cu copilul meu cel mare coastele, cartofii, sosul și salata. Sunt bune. older bea un cocktail din vodka și fructe de pădure, într-un pahar special. Discutăm despre literatura universală. Maestrul și Margareta ne-a plăcut tuturor. piskeshu scoate o carte veche de la anticariat și ne-o arată. Eu îl întreb dacă îi place geaca mea.
- Nu, nu îmi place.
- De ce?
- E urâtă. Zici că e de muncitor.
- Am dat 300 de lei pe ea.
- Mai mult de 10 lei de la second hand nu face.
- Mie îmi place, spune older. Soțul meu ar da oricât pe așa ceva.
Dar poate spune așa ceva ca să mă împace. Când aud numele older nu mă gândesc la George Michael, ci la niște versuri ale lui Leonard Cohen: "The last time we saw you, you looked so much older / Your famous blue raincoat was torn at the shoulder." Geaca mea e albastră de asemenea. Chiar merită 300 de lei, doar că nu este o geacă pe care să o înțeleagă oricine.

Băiatul meu cel mare face poze cu telefoanele lui piskeshu, noi mâncăm, bem și vorbim ca intelectualii. Ne mai amintim ce forumiști am cunoscut acum 12 ani, realizăm că 2007 a fost demult, mai ascultăm ce vorbesc cei de la mesele vecine, mai facem câte o glumă sau câte o poză pentru facebook. Într-un final timpul ne gonește către case. Eu mă duc alături de copil în stația de la Mc Central să luăm troleibuzul, iar older cu piskeshu se duc spre Librăria Humanitas unde Vodolazkin își lansează noul roman. Ceva vreme mai târziu, older îmi trimite poză pe telefon cu noua achiziție, romanul "Aviatorul".

În drum spre casă ascult conversația unor oameni în jur de 60 de ani. "Ai auzit că pleacă Moke în Israel? Mie îmi plăcea. Ce? Nu era bun? Pe Enache nu pot să-l suport..." etc.

Cam asta a fost întâlnirea. Frumos! Ne mai vedem.

sâmbătă, 13 mai 2017

Carson McCullers - Inima-i un vânător singuratic



Țara autorului : Statele Unite ale Americii

Titlul original : The Heart is a Lonely Hunter

Anul publicării  : 1940

Ediția în limba română : Editura Polirom

Număr de pagini : 307

Nota Nopți și Zile Blog : 4/5

Valoarea nu așteaptă numărul anilor. Femeia asta a publicat romanul la 23 de ani și nu este o apă de ploaie, ci o carte de mare valoare care atinge în primul rând problema singurătății omului, singurătate chiar și atunci când este înconjurat de familie, prieteni sau alți oameni. Acțiunea situată în Sudul dominat de tensiuni rasiale, propune 5 personaje principale: o tânără de 14-15 ani cam băiețoasă, mare iubitoare de muzică, un proprietar de restaurant, un doctor de culoare, un alcoolic cu idei ciudate și nu în ultimul rând un mut, un liant între toate personajele. Idei interesante conturate frumos prin interacțiunea celor cinci, o lectură deloc facilă, cu detalii amănunțite la fiecare acțiune care reușesc să evidențieze foarte bine o lume ciudată într-un oraș oarecare, probabil în Georgia, perioada 1938-1939. Multe cadre foarte interesante ne oferă Carson, de pildă un party al tinerilor de 14-16 ani, ori o ieșire la picnic, sau pur și simplu o plimbare noaptea pe străzile orașului. Mi-a plăcut cartea și îi mulțumesc lui Haruki Murakami pentru că a amintit de această scriitoare, altfel nu auzisem de ea. Ulterior am observat că a citit și Emanuela Cojocaru cartea.

Se pomenește în roman de vreo 10 ori despre Coca-Cola. Toată lumea bea Coca-Cola. Se practica reclama în cărți de pe atunci? O fi luat ceva scriitoarea? Oricum Coca-Cola e de pe plan local, Atlanta, Georgia. Alte dăți tânăra Mick, în vârstă de 14-15 ani, bea bere la cârciumă și e servită fără probleme. La americani nu era interzis alcoolul înainte de 21 ani? Într-o zi Mick își comandă o bere și o înghețată de frișcă, ambele foarte reci, pe care le consumă împreună. Nu te apucă burta după așa ceva?

duminică, 7 mai 2017

Salată pentru brunch

Brunch este un termen capitalist, ce desemnează o masă servită (cui? oamenilor!) undeva între micul dejun și prânz, în special în week-end, când omul se trezește mai târziu. La moda capitalistă ne aliniem și noi, iar undeva pe la orele 10, ascultând Radio Romantic la tranzistorul din bucătărie ne apucăm de preparat o salată. Acel tip de salată, care contravine culturii românești, ce ține loc de fel principal, nu de însoțitoare la felul II.

Ingrediente (pentru 4 porții):
- 250 grame roșii cherry (bio) - 4,5 lei
- o pungă de salată (o prefer pentru că nu mai pierd timpul cu spălat, tăiat și plus de asta nu e doar salată verde ordinară ci conține tot felul de salate plus sfeclă, semințe de dovleac, varză roșie, porumb etc) - 5 lei
- 1/2 castravete fabio - 1 leu
- 100 grame brânză - 2,5 lei
- 250 grame piept curcan - 7,5 lei
- ulei de măsline + oțet de mere + sare + piper - 1,5 lei
Total = 22 lei ; preț/porție = 5,5 lei

Feliem pieptul de curcan și-l pregătim la tigaie, fără ulei. Punem salata din pungă în castron, tăiem roșile în sferturi, castravetele în rondele și apoi în sferturi, adăugăm peste salată, asezonăm cu ulei de măsline, oțet, piper și sare. Apoi adăugăm brânza și curcanul, tăiate în cubulețe mici. O salată foarte ușor de pregătit, dar incredibil de gustoasă și sățioasă.





Iar în încheiere să punem o poză cu două vinuri. Au în comun eticheta cu cocoșel. Ce simbolizează cocoșul? Un nou început, pentru că te scoală dimineața? Organul sexual masculin? Luptător împotriva duhurilor rele? Știm din basmele populare că toți dracii dispar când cântă cocoșul. Ori doar o stratagemă de marketing în a pune cocoși pe eticheta sticlei de vin? Orișicum, vinurile au fost delicioase.




A, trebuie să amintim si de celebra glumă a lui Eufrosin.
- Mănânci o salată?
- Nu, mie dă-mi o salungă.

miercuri, 3 mai 2017

Serghei Dovlatov - Rezervația Pușkin



Țara autorului : Uniunea Sovietică

Titlul original : Заповедник

Anul publicării  : 1983

Ediția în limba română : Editura Humanitas

Număr de pagini : 153

Nota Nopți și Zile Blog : 2/5






Am citit acest mini-roman în samizdat, așa cum îi stă bine lui Dovlatov, cu ajutorul fostului forumist older care a avut amabilitatea de a-mi face rost de carte. Mie îmi place Dovlatov, chiar foarte mult. Mai citisem "Geamantanul" și "Compromisul", cărți extraordinare. Însă "Rezervația Pușkin" nu m-a prins. Parcă a fost o înșiruire de glume, ce-i drept unele atât de inteligente încât trebuia să ai ceva cultură pentru a le înțelege (eu nu am avut-o), dându-mi senzația de un om care face stand-up comedy și încearcă să toarne poantă după poantă în speranța de a cuceri publicul spectator. Toate aceste glume au fost combinate cu o melancolie de alcoolic, pe fondul unei Uniuni Sovietice decadente, de unde mai toată lumea dorea să plece, mai puțin personajul cărții care stătea un pic pe gânduri. Personajul, cu siguranță inspirat de autor, un scriitor bețiv, în pană de inspirație, falit, care ajunge să lucreze ghid la un fel de muzeu în aer liber. Nu e o carte rea, doar că e cam încâlcită și enervant de urmărit, se trece prea repede de la o acțiune la alta, nu e cursivă. Nu mi-a părut rău citind-o și n-am pierdut vremea, iar Dovlatov rămâne un scriitor valoros și e păcat că a murit prea tânăr.

vineri, 28 aprilie 2017

După-amiază banală

A dat căldura. Am venit de la muncă, m-am dezbrăcat de cămașă și blugi și m-am dus la frigider să iau o bere la 0,33. Staropramen îi zice. Am mereu bere în frigider, ca americanii din filme, iar când e cald afară beau o bere cum vin de la muncă. Mi-a venit chefu și am zis: "Hai, copii, afară să ne plimbăm, că e mai cald cu 5 grade ca în casă.", iar copilul cel mare a zis: "Nu vin, băi tată, că tușesc și n-am chef.". "Tu mergi?", l-am întrebat pe copilul cel mic, iar el a zis: "Da.". Am plecat cu el pe stradă și ne-am dus cu tramvaiul la Unirii. Pe latura Magazinului Universal Unirea, aripa Călărași se află o dugheană ce vinde langoși ardelenești. E 5 lei bucata și ți-l face pe loc. Am luat unul cu brânză și smântână și ne-am dus în parcul din fața magazinului, ca să ne uităm la fântânile arteziene. Am stat pe marginile bordurii și am mâncat împreună langoșul foarte bun, admirând peisajul urban și lumea pestriță care se perindă prin fața noastră. Ați stat vreodată pe iarbă în centrul Bucureștiului? Multă lume așezată direct pe jos, așa că ne-am întins și noi ca să privim cerul. Iar apoi ni s-a făcut sete și am mers să căutăm ceva de baut. Am intrat la o benzinărie și acolo o bere la 0,33 e 6,5 lei. Nu e vorba că nu aveam bani, dar parcă nu-mi place să-i arunc așa spre îmbogățirea altora. Mergem mai bine la Mega Image. În drum trecem pe lângă un coafor. Ați observat că toate coafezele au o coafură extravagantă? La ele nu se aplică proverbul "cizmarul nu are ghete". Chiar dacă arată precum niște balene eșuate, au părul superb aranjat. Mergem încet, încet și ieșim din zona centrală, îndreptându-ne către mahalale. Ajungem la Mega de unde odinioară cumpăram bere cu Eufrosin și o beam pe stradă învelită în pungă. În fața magazinului sunt bețivi care stau și beau bere. Printre ei un țigan bătrân alături de baba lui. Are picioare de metal precum locotenentul Dan, "he's got mechanical legs" cum zice Eminem într-o piesă. Bea un Tuborg la 0,75 și zâmbește către copilul meu cel mic, zicând: "Ce faci, tataie?". Îi cumpăr celui mic o apă plată, iar pentru mine un Tuborg la 0,33. Stau lângă țigan, copilul stă și el lângă mine, bem din bere și respectiv apă. Ne uităm în gol sau la oamenii simpli care trec prin fața noastră. [Eufrosin îmi spune în cască: Te fut în gură de fariseu, nu ziceai că nu bei în prezența copiilor?] Un om îl vede pe cel mic și îi dă vreo 6-7 ștrumfi din ăia care se dau la cumpărături la Mega Image. Aici în mahala se poate bea în public fără probleme. În urmă cu 13-14 ani m-a amendat Poliția în Parcul Cișmigiu pentru că băusem o bere în public alături de forumistul Hamsie. Terminam de băut și plecam către casă, în timp ce umbrele înserării se coboară peste noi.

joi, 20 aprilie 2017

10 lucruri pe care să le faci când sunt copiii plecați

Sunt tatăl a doi copii și m-am gândit să scriu pe blog articole de tip parenting, cum am văzut la foarte multe bloguri (unele celebre) în ziua de azi. În prezent omul de rând nu prea mai știe să-și crească singur copilul și apelează la aceste bloguri unde primește tot felul de sfaturi de la oameni experimentați. Citim pe blog ce mâncare se pretează pentru cel mic, ce medicamente să-i dăm dacă e bolnav, ce jucării sunt potrivite, cum trebuie să-i vorbim. Citim pe blog și punem în practică, ascultând de acești necunoscuți care se erijează în sfătuitori neprețuiți.

Este vacanță și copiii au plecat la bunici. Iată 10 sfaturi despre cum vă puteți petrece timpul în lipsa copiilor. Noi, părinții, nu prea suntem obișnuiți cu lipsa de prezență a celor mici, așa că putem înnebuni.

1.Când ajungeți acasă de la serviciu, puteți dormi două ore. Este extraordinar să te bagi în pat, să asculți puțin liniștea și apoi să adormi gândindu-te la bieții oameni care la ora când tu ești în pat sunt prin trafic, ori prin mijloacele de transport aglomerate, ori nici n-au plecat de la serviciu. Eu cu gândurile astea mă liniștesc și adorm ca un bebeluș. Iar apoi în cursul serii până noaptea târziu sunt fresh. Cu copiii acasă nu pot dormi după-amiaza, iar toata seara stau morocănos și pe la orele 22 mă culc.
2.Dacă aveți o consolă de jocuri de tip PS4 puteți juca absolut tot ce doriți, chiar și Mortal Kombat XL unde puteți face fatalitatea cu Kotal Kahn, cea în care îi scoate inima adversarului, o strânge în pumn și se stropește cu sânge pe față. Nu e nimeni mic lângă voi care să vadă asta și apoi să ajungă criminal în serie când o să fie mare.
3.Puteți face sex oricând doriți. Nu e nimeni care să tușească noaptea și lângă care să stați când își vomită plămânii, nu e nimeni care se sperie de duhuri și vrea să doarmă cu tine în pat. Așadar puteți face sex cu soțul/soția și chiar puteți umbla dezbrăcați prin casă, dacă aveți centrală termică proprie și e destul de cald.
4.Puteți urmări o partidă de fotbal pentru că televizorul nu este blocat pe Disney Junior. Juventus au o echipă bună sezonul asta. Dybala este noul Messi. Juventus tocmai i-au eliminat pe Barcelona din Champions League.
5.Puteți vorbi fără perdea. De exemplu dacă nevasta vă pune ciorbă la cină, în loc de: "Nu mi-e foame, am mâncat la serviciu.", puteți spune: "Ce pula mea mâncăm tot ciorbă și azi?".
6.Puteți ieși la restaurant, fără să alergați după copii printre mese sau să vă fie rușine de ceilalți clienți pentru că de la masa voastră se aud urlete și plânsete.
7.Puteți citi o carte înainte de culcare, alta decât "Animale marine" sau "Iepurașul care vroia să adoarmă".
8.Seara, dacă sunteți femeie vă puteți face unghile cu ojă și vă puteți epila pe la sprâncene. Dacă sunteți o femeie bogată puteți merge direct la cosmetician după serviciu și faceți acolo asta.
9.Vă puteți relaxa cu un pahar de Pepsi, ori cu o bere rece, ori cu un vin fin din pahar cu picior, fără ca cineva mic să vrea să guste. Valabil și pentru ciocolată, potato chips, înghețată, cârnați picanți și câte și mai câte.
10.Ordinea pe care o găsești acasă e neprețuită. Jucăriile se odihnesc și ele la locul lor, nicidecum prin toate camerele aruncate pe jos. Puteți savura momentul și vă puteți gândi că orele ce urmează sunt numai pentru voi.

Și cu toate astea ne simțim singuri fără copii. Ne e dor de ei atunci când sunt plecați fie și doar câteva ore și ne întrebăm ce or mai face. Așa suntem noi, părinții.

marți, 11 aprilie 2017

Eowyn Ivey - Spre marginea luminoasă a lumii



Țara autorului : Statele Unite ale Americii

Titlul original : To the Bright Edge of the World

Anul publicării  : 2016

Ediția în limba română : Editura Polirom

Număr de pagini : 441

Nota Nopți și Zile Blog : 5/5






Vi s-a întâmplat să fiți la masă cu soțul/soția sau copilul și unul dintre ei să zică: "Mie nu îmi place asta. Mănâncă tu!". Iar voi chiar să mâncați ce au lăsat ei, că vorba aia e mâncare și a fost muncită. Așa mi s-a întâmplat mie cu această carte pe care i-am cumpărat-o soției. A citit ea vreo 20 de pagini și a zis că nu o prinde, iar apoi a lăsat-o pe noptieră într-o uitare eternă. Nu-i nimic rău în asta, pentru că și mie mi se întâmplă să nu apreciez unele cărți și le las, sau de pildă nu mănânc deloc urzici ori spanac dacă îmi dai. Și fiindu-mi milă de carte am zis să citesc eu puțin din ea, ca să nu fie banii aruncați de pomană. Citisem mai demult și "Copila de zăpadă" care mi-a plăcut, dar nu țineam neapărat să citesc "Spre marginea luminoasă a lumii". Repet, am citit-o doar pentru că nu o citise cea căreia îi era destinată. Și bine am făcut pentru că a fost o carte pur și simplu minunată. Încântătoare.

Colonelul Allen Forrester însoțit de doi subalterni pornește într-o expediție prin Alaska pentru a cartografia unele ținuturi neatinse încă de om. Un tărâm unde nu se deosebește prea bine realul de fantastic, anul 1885, triburi de băștinași prietenoși sau războinici, creaturi ciudate care ies din lacuri, șamani cu puteri miraculoase, străbaterea unor munți și trecători unde se spune că se află lumea de dincolo. Colonelul își notează totul într-un jurnal și prin acest mod aflăm și noi cele petrecute. Povestea, care te ține cu sufletul la gură, este întregită de soția colonelului, rămasă acasă la Fortul Vancouver. Femeia este gravidă, este pasionată de ornitologie și fotografie, iar pe deasupra ține și ea un jurnal. Pe lângă jurnalele celor doi, avem parte și de corespondența dintre un tânăr muzeograf și un strănepot al colonelului Forrester. Iar ca totul să fie și mai plăcut, cartea este presărată cu numeroase poze, articole din ziare, plus jurnalul deosebit de poetic al unuia dintre însoțitorii colonelului. Multe felicitări Eowyn Ivey! A știut să dea formă poveștii, să o facă nespus de frumoasă. Nu este un simplu roman de aventuri, este o carte despre o lume incredibilă cu mituri și tradiții uluitoare, o carte despre dragoste și bunătate, despre pământurile virgine de altă dată pe când omul nu era stăpan al lumii.

Bună și traducerea, oferită tot de Veronica Niculescu ca și la precedenta carte a lui Eowyn Ivey. Bravo și Polirom pentru că au editat atât de repede o carte apărută în 2016. Prevăd că acest roman va obține numeroase premii literare. Și cu siguranță vor face film după carte, poate chiar un miniserial de 8-10 episoade.

sâmbătă, 8 aprilie 2017

Contemporani cu istoria

99% dintre cei care vor citi acest text nu au auzit în viața lor de Russell Westbrook. Absolut fabulosul Russell Westbrook, jucătorul care a reușit să egaleze incredibilul record al lui Oscar Robertson din sezonul 1961-62, acela de a termina sezonul regulat cu triple-double ca medie, adică peste 10 unități în medie la trei categorii diferite, în cazul lor puncte, recuperări și pase decisive. Am avut norocul de a relua contactul cu NBA-ul după mulți ani tocmai acum, în acest sezon când Westbrook a reușit incredibila performanță. Chiar am urmărit 7 meciuri live din sezonul regulat cu echipa lui Westbrook, Oklahoma City Thunder. Și iar revin la vechiul meu gând, cum că Jordan nu a fost unic și nici așa de mare cum ne-a îndoctrinat marketingul american. Ok, a câștigat 6 titluri NBA, dar a avut cel puțin 2-3 jucători de mare valoare pe lângă el. Westbrook e singur la Thunder, după plecarea lui Durant de anul trecut. Să vedem ce va reuși în play-off. Oricum, jucător de legendă.

marți, 4 aprilie 2017

Marguerite Yourcenar - Povestiri orientale



Țara autorului : Franța

Titlul original : Nouvelles orientales

Anul publicării  : 1936 - prima publicare, cu adăugări ulterioare

Ediția în limba română : Editura Humanitas

Număr de pagini : 156

Nota Nopți și Zile Blog : 3/5





Am primit această carte cadou cu ocazia aniversării a 38 de ani. Ținând cont de nume, am crezut că am de a face cu o scriitoare din Algeria ori Tunisia. Nu. Este o franțuzoaică născută în 1903 dintr-un nobil francez și o nobilă belgiancă în orașul Bruxelles, pe numele său adevărat Marguerite Antoinette Jeanne Marie Ghislaine Cleenewerck de Crayencour. Amestecând literele de la  Crayencour, rezultă numele Yourcenar. O imensă surpriză plăcută această Marguerite Yourcenar, despre care mai aflăm că a fost lesbiană. Nu cred că până acum am mai citit o carte scrisă de o lesbiană.

10 povești care mi-au plăcut foarte mult. Nu sunt originale (de exemplu într-una întâlnim mitul Meșterului Manole, care se regăsește și la noi), dar sunt extrem de artistic puse în scenă. Sunt triste și te pun pe gânduri. Sunt pline de filozofia unor popoare precum chinezii, grecii, albanezii sau cei din spațiul fostei Yugoslavii. Ultima poveste parcă face o notă discordantă, acțiunea ei petrecându-se în Olanda. Așa cum îmi stă în obicei la cărțile cu povestiri, mai jos am scris câte ceva despre fiecare în parte, pentru aducere aminte. Spoiler alert! 

Izbăvirea lui Wang-Fo. Wang-Fo este pictor și străbate provincia Han la picior alături de Ling, discipolul său. Trăiesc în sărăcie, deși Wang-Fo este extrem de talentat, însă își vinde pânzele pe o strachină de mâncare. Ling a fost bogat pe vremuri, dar întâlnindu-l pe pictor a rămas subjugat de talentul acestuia și-l urmează pretutindeni. Într-o dimineață îi arestestează oamenii Împăratului și-i duc pe amândoi în fața acestuia. Împăratul îi reproșează lui Wang-Fo că picturile lui sunt mai măiastre decât realitatea, că viața reală e doar o minciună, etc. Îl omoară pe Ling, iar pe Wang-Fo îl pune să termine un tablou pe care acesta îl începuse în vremea tatălui Împăratului, după care spune că-l va omorâ și pe Wang-Fo. Wang-Fo se apucă de pictat, își dă toată silința, tabloul pare mai real ca orice, iar Ling apare în tablou și-l trage și pe Wang-Fo după el, iar aceștia se depărtează cu o barcă în peisajul din tablou, scăpând de Împărat.

Zâmbetul lui Marko. Acțiunea se petrece pe la Fiordul Kotor, pe care l-am vizitat și eu. Marko este un sârb și luptă împotriva musulmanilor. Vine la o iubită musulmană în Kotor, iar într-o seară se enervează și îi aruncă ăsteia strachina cu mâncare pe geam, o ia la înjurături, etc. Asta îl vinde gărzilor musulmane care încercuiesc locuința. Marko se duce pe balcon și se aruncă în valurile mării. Musulmanii îl prind după o vreme, iar Marko se preface mort. Văduva le spune că nu e mort, să-l răstignească pe cruce. Marko nici nu mișcă. Apoi văduva le spune că doar se preface, să-l ardă pe cărbuni. Ăștia aduc jar încins și toarnă peste Marko, care de asemenea nu mișcă. Văduva spune la urmă să aducă niște fete ca să danseze lângă Marko. Vin fetele, dansează, iar Marko simțind trupurile tinere începe să zâmbească. Una dintre fete îl observă, dar nu îl dă în vileag, pentru că-i place de el. Musulmanii și văduva se conving că e mort și pleacă. Marko se scoală, își smulge piroanele de pe cruce și le infige văduvei în cap, ia fata și pleacă la el acasă.

Laptele morții. În Albania, trei frați vor să construiască un turn de apărare împotriva turcilor. Turnul se surpă în fiecare noapte și se hotărăsc că trebuie să pună la baza lui pe nevasta care va veni prima cu mâncare în următoarea dimineață. Fratele cel mare speră că va veni nevasta lui, pentru că el oricum se iubea cu alta și dorea să scape de ea. Fratele mijlociu se gândește că-i va spune nevestei sale să nu vină, iar cel mic e singurul corect, care nici nu dorește moartea nevestei sale, nici nu o va anunța. Bineînțeles că se întâmplă să vină cu mâncare nevasta fratelui mic. Cei doi mai mari îl omoară pe ăla mic, iar pe nevasta o pun la baza turnului. Aceasta îi roagă să îi lase doar țâțele afară, pentru că are copil nou-născut și va muri de foame. Frații îi respectă rugămintea, iar vreme de doi ani copilul e adus la turn și pus să sugă, printr-un miracol țâțele femeii fiind mereu pline cu lapte.

Cea din urmă dragoste a prințului Genji. Prințul Genji a fost iubit de femei și a iubit la rândul lui femeile, dar acum e bătrân, simte că i se apropie sfârșitul și se retrage în munți. Ușor-ușor începe să orbească. O fostă iubită cu care n-a petrecut timpul foarte mult și de care el nici nu își mai aduce aminte își pune în cap să-l vadă. Femeia l-a iubit mult pe prinț și  în trecut chiar a făcut pe slujitoarea pentru nevestele prințului pentru a fi aproape de acesta. I se înfățișează prințului de mai multe ori sub masca unor femei rătăcite prin munți, într-un final prințul care e deja orb o acceptă. Înainte să moară prințul le enumeră pe toate femeile iubite, chiar și pe cele sub a căror mască s-a ascuns fosta iubită, numai pe ea nu o amintește.

Cel care le-a iubit pe nereide. În Grecia, doi oameni la o tavernă discută despre un cerșetor nebun. Ni se înfățișează povestea nebunului, care în trecut a fost un băiat destoinic, dintr-o familie bogată, avea o logodnică frumoasă, etc. Doar că le-a văzut pe nereide, niște femei mistice care umblă dezbrăcate și atrag bărbații, fac dragoste cu el, iar apoi aceștia înnebunesc. E cazul și băiatului din povestea noastră.

Sfânta-Fecioară-a-Rândunelelor. Un călugăr se tot luptă cu nereidele să le vină de hac. Le urmărește până la o peșteră unde se ascund ele, face un altar în fața peșterii și astfel ține nereidele prizoniere, așteptând ca acestea să moară. Până la urmă nereidele sunt prefăcute în rândunici de o femeie sfântă care trece pe acolo.

Văduva Aphrodissia. Kosti, un bandit de prin păduri este prins de țărani și decapitat. Printre alții, Kosti îl omorâse și pe preotul din sat, în urmă cu 6 ani. Văduva preotului este de fapt iubita lui Kosti, dar asta nu o știa nimeni. Femeia plânge pentru moartea lui Kosti, deși de față cu sătenii se bucură că chipurile l-au prins pe ucigașul bărbatului ei. Văduva ia trupul lui Kosti pe ascuns și-l îngroapă în coșciug unde erau oasele preotului, iar apoi se duce după cap, care era la marginea satului într-o țeapă. Ia capul, însă o vede un țăran care crede că i-a furat un pepene. Văduva fuge cu capul băgat pe sub haine în afara satului, în munți.

Kali. Zeița Kali a fost alungată de alți zei, iar capul ei a fost pus pe corpul unei târfe moarte aruncată într-o groapă. Așa cutreieră Kali prin lume, prin tot felul de locuri dubioase. La un moment dat îl găsește pe Înțelept și-i spune acestuia oful ei. O poveste mai filozofică, mai puțin înțeleasă.

Moartea lui Marko Kralievici. Marko ofereă tot felul de ospețe bogate, cunoștea pe toată lumea, intră în vorbă cu toți. La o asemenea petrecere descoperă un bătrânel pe care nu-l cunoaște. Încearcă să-l dea afară, moșul e de neclintit, se ia la trântă cu el, dar nu reușește să-l bată, ci tot el, Marko, cade fără suflare.

Mâhnirea lui Cornelius Berg. Cornelius e pictor, ajuns la bătrânețe. Îi tremură mâinile, mai și bea, nu prea mai reușește să picteze nimic. Își amintește din trecut. Stă într-un orășel din Olanda, se împrietenește cu un om pasionat de cultivatul lalelelor. Omul îi spune că Dumenzeu e un pictor desăvârșit, iar Cornelius îi răspunde că e păcat că nu s-a limitat doar la peisaje.

joi, 30 martie 2017

Haruki Murakami - Meseria de romancier


Țara autorului : Japonia

Titlul original : Shokugyo to shie no shosetsuka

Anul publicării  : 2015

Ediția în limba română : Editura Polirom

Număr de pagini : 284

Nota Nopți și Zile Blog : 3/5







Mă gândeam, până să încep cartea, că Murakami mai vrea să-și ia vreo șalupă, ori o casă prin Osaka, și neavând inspirație pentru un roman a zis să-și povestească viața, știind că editurile se vor înghesui să cumpere orice produce el. Poate că așa e, ori poate mă înșel, însă cartea asta mi s-a părut destul de sinceră, mai bună decât ultimele sale scrieri, așa că am citit-o cu plăcere și am pătruns un pic în viața omului și în ceea ce face el. E chiar de invidiat cum dintr-un proprietar de bodegă a ajuns printre cei mai bine vânduți scriitori din toate timpurile, cum și-a lăsat el bodega și pe la 30 de ani s-a apucat de scris, efectiv trăind din asta. Când îi citești cărțile ai senzația că poți scrie și tu la fel, dar nu e chiar așa.

Afli multe din cartea asta eseistică. În Japonia scriitorii și scriitoarele au secțiuni diferite în librării. Interesant. Printre preferatele lui Murakami este Carson McCullers. Eu nici nu auzisem de ea. Trebuie să citesc și eu "Inimai-i un vânător singuratic.". Ați citit "Tsukuru Tazaki cel fără de culoare şi anii săi de pelerinaj"? Chiar dacă nu ați citit-o puteți afla din cartea asta cum s-a dezvoltat povestea și cum unul din personajele cărții l-a îndemnat pe Murakami să scrie despre cum Tazaki pleacă în căutarea colegilor care-l respinseseră în trecut. Un alt capitol vorbește despre premii și despre faptul că Murakami nu a luat Premiul Akutagawa, iar un alt capitol vorbește despre romanele de mari dimensiuni vs. nuvele. 12 capitole cu totul.

Murakami a primit ofertă de la un bogătaș să stea un an la castelul lui din Franța și să scrie un roman. De la altul a primit ofertă să meargă oriunde în lume, să cheltuiască cât vrea, dar pe urmă să scrie despre asta. A refuzat ambele oferte. Deci nu e chiar așa după bani cum credem noi.

E ok cartea și dacă ați citit măcar 50% din ce a scris Murakami, merită să vă pierdeți timpul și cu asta. Chiar se vorbește aici în carte despre faptul că scriitorul trebuie să fie ca un dealer de droguri și să livreze mereu marfă către cititorul său, făcâdu-l pe acesta dependent.

marți, 28 martie 2017

Aniversări în Bulgaria. Partea a doua - Lovech

De la Belogradcik pornim către orașul Lovech, unde avem rezervare la pensiunea "The Old Lovech", al cărei proprietar m-a sunat încă de când eram la București și mi-a oferit unele detalii despre drum, iar pe când eram pe autostradă în Bulgaria m-a sunat din nou. Un proprietar foarte atent. Când am ajuns la el ne-am așezat la masă (nu ca să mâncăm!) și jumătate de oră ne-a vorbit în continuu, predându-ne o adevărată lecție de istorie. Pensiunea se află în vechiul oraș, cu străzi înguste, pavate cu piatră de râu, și case de influență turcă. Atenție mare cu autoturismul pe aici, ca să nu-l atingeți de ziduri. Proprietarul este trecut de 60 de ani, însă vorbește o engleză perfectă, în unele cazuri corectându-mă. Ne-a făcut din vorbe un impecabil tur al împrejurimilor, cu locuri frumoase de vizitat, restaurante bune, arheologie, istorie, religie.

Am început vizita prin Lovech cu un drum până la statuia lui Vasil Levski care veghează asupra orașului. De unde știm noi, românii, de Vasil Levski? Lângă statuie se află cetatea care tocmai se închidea, spre dezamăgirea nevestei care are o fascinație în a vizita tot felul de ziduri în ruină de acum sute de ani. Dar spre bucuria mea, care nu sunt foarte încântat de asemenea locuri. Ușor, ușor am coborât către centru unde regăsim podurile peste râul Osam, din care cel acoperit este cel mai celebru, un fel de emblemă a orașului.

Lângă orașul Lovech, la uzina de autoturisme, se produc mașinile chinezești Great Wall. Ați cumpăra o mașină de teren Great Wall H6? Arată foarte bine, prima oară am crezut că este Subaru. În primul capitol am pomenit de o ghicitoare spusă de copilul meu cel mare. "Ce e ca mașina și merge repede?". Pentru cei care încă nu au ghicit, răspunsul este: "Mașina de curse.".

Proprietarul pensiunii "The Old Lovech" ne-a spus că cel mai bun restaurant din oraș este "Drakata", fapt confirmat și de cunoscutul site tripadvisor care-l clasează pe locul 1 din 6 în topul restaurantelor din oraș. Spre acest local ne îndreptăm și noi, ca o familie de snobi ce suntem. Ne întâmpină un ospătar care nu știe nicio boabă de engleză. Nu ne putem înțelege chip cu el. Ne aduce meniuri doar în limba bulgară. E prost sau doar răuvoitor? Are și meniuri în engleză. Sala arată ca o sală ordinară de nunți de pe la noi, așa că pe mine mă apucă nervii, îmi iau familia și mergem să căutăm alt local pentru cină. Sunt foarte strict atunci când cumpăr ceva (în cazul ăsta e vorba despre mâncare). Dacă tot plătesc bani pretind respect, bunăvoință și bun gust. Până la urmă suntem în capitalism și avem de unde alege. Așă că alegem Mehana Galeria (mehana e un termen care echivalează cu taverna de la greci, un local cu mâncare tradițională, un restaurant mai puțin pretențios, dar prietenos, cald) care este clasat de tripadvisor pe locul 6 din 6. Plăcut local, șemineu cu foc într-un colț, mâncare foarte gustoasă și ieftină, meniuri în engleză și un ospătar amabil care și-a dat silința să comunice cu noi, deși engleza lui e la nivelul copilului meu cel mare, care e în grupa mijlocie la grădi. Am fost serviți cu mâncare de porc în străchini de lut sub formă de bărcuță. Foarte gustos. Cu vreo 40 de leva am mâncat de ne-am spart, iar apoi ne-am dus la culcare în apartamentul pensiunii pentru care am plătit 70 leva/noapte.

Următoarea zi e sâmbătă și e aniversarea mea. Avem un program încărcat. Coborâm la masă, iar proprietarul pensiunii mă întâmpină cu tradiționala urare "Many happy returns!" și-mi oferă cadou o sticlă de vin. Bulgăresc, desigur. Ni se așterne masa, câteva mezeluri, cașcaval, infuzie de plante, dar și o plăcintă cu brânză. Îi zic omului ăsta că la noi se numește "plăcintă", iar nevastă'sa spune că la fel o numea și bunicul ei, totodată amuzându-se copios. Mâncăm în tihnă, ne mai povestește câte ceva proprietarul, iar apoi plecăm către primul obiectiv al zilei.

Mânăstirea Troyan, considerată a treia ca mărime din Bulgaria, după Rila (pe care am vizitat-o toamna trecută) și o mânăstire de lângă Plovdiv. Nu mă impresionează așa de tare Mânăstirea Troyan. Nu intră în Top 25 al mânăstirilor pe care le-am vizitat. Sunt un pic supărat că am bătut vreo 40 km până aici.

Însă următoarea oprire este fabuloasă. Peştera Devetashka. La circa 20 km de Lovech, dar în partea opusă mânăstirii. Monument al naturii, o peșteră cu tavanul spart în unele locuri, adăpost pentru 35000 lilieci cum citim pe o plăcuță aflată la intrare. Noi nu am văzut lilieci. Erau la somn. Însă peștera chiar e ceva frumos și inedit pentru care merită să bați drumul.

După peșteră mergem la Zoo Park Lovech, spre bucuria celor mici care pot admira jaguarul. Grădina Zoologica este modernizată la nivelul anilor '60, totuși animalele par în stare foarte bună. Cuștile felinelor sunt foarte aproape de vizitatori spre deosebire de alte zoologice, unde au tot felul de garduri de care nu pot trece. Ajungem la leoaică și nu mă pot abține, bag mâna printre gratii și o mângăi pe spate. Se enervează și rage puternic. Dar câți dintre voi ați pus mâna pe un leu? Si nu mă refer aici la bani.

Cina festivă o ținem la mehana din seara precedentă cu mâncare de porc și bere Kamenitza, iar pentru desert alegem un restaurant fusion pe care tocmai mi-l recomandase verișoara mea pe whatsapp. Astfel se încheie a treia zi prin Bulgaria.

În dimineața următoare gazda ne pregătește gogoși cu brânză. Plecăm spre România, dar nu înainte de a opri în Ruse la Kaufland pentru a cumpăra câteva din vinurile bulgărești foarte fine, pe la 13-14 leva/sticla. Ora prânzului, vama liberă ca nicioadată, intrăm în România, țara noastră. Asta e, gata și cu mini concediul ăsta.

Încheiem cu două poze, de la peșteră și cu bătrânul leu de la Zoo.



luni, 20 martie 2017

Aniversări în Bulgaria. Partea întâi - Belogradcik

"Călătorule, tu vei descoperi sensul lucrurilor și înțelepciunea oamenilor.". Este un vechi proverb persan, pe care mi l-a spus colegul meu de facultate, Sorin, într-o fereastră între seminarii, pe când ne odihneam într-o sală EC goală, undeva prin Facultatea de Automatică. De câte ori pornesc într-o călătorie îmi vin în minte aceste vorbe de duh. Călătoriile îți lărgesc orizonturile, îți dezvoltă gândirea, te cultivă, îți oferă noi perspective asupra vieții. Cunoști oameni și locuri noi, ieși din banalul cotidian, încerci să-ți depășești limitele. Într-o joi a fost ziua copilului nostru cel mic, iar imediat, sâmbătă, a fost ziua mea. Am zis să marcăm momentele cu o excursie de 4 zile în Bulgaria.

7:30. Bucureștiul e deja aglomerat de miile de mașini, iar eu îmi stăpânesc nervii știind că plecăm în concediu. Al 5-lea cel mai aglomerat oraș din lume spun statisticile. Anul trecut am fost la Pitești și am cumpărat o colecție de 4 cd-uri audio cu muzică blues. Anul ăsta am fost de asemenea la Pitești și am cumpărat o colecție de 4 cd-uri audio cu muzică jazz. Ați auzit de Thelonious Monk? E printre preferații lui Haruki Murakami. Ascultăm asemenea interpreți celebri și melodii cu nume amuzante precum "Goodbye Pork Pie Hat" (compusă de  Charles Mingus pentru Lester Young care murise).  Autostradă - Pitești - Craiova. Copilul cel mare îmi spune o ghicitoare: "Ce e ca mașina și merge repede?". În Craiova sunt indicatoare către Calafat și Bechet, iar după o vreme mă trezesc că merg către Bechet, iar Calafatul s-a pierdut undeva, nu se știe unde, drept pentru care facem un ocol nedorit de 75 km. Între Bechet și Calafat găsim cea mai săracă zonă a României prin care am mers vreodată. Călărași, Ialomița, Vaslui par state din USA pe lângă zona asta. Case dărăpănate, drumuri ca după bombardament, câmpul pârloagă, doar bătrâni și rromi pe la porți. Podul Calafat-Vidin pare desprins din filmele SF dacă e să-l raportăm la zona ce-l precede. Trecem Dunărea și intrăm în Bulgaria, relieful se schimbă, șoselele sunt mai bune, aerul e mai curat, ori poate e doar o iluzie și așa ne autosugestionăm noi pentru că de fapt ne bucurăm că suntem în străinătate. "Za granița".

Mergem către orașul Belogradcik. Foarte puțină lume a auzit de el. Întâmplător am dat peste acest oraș, căutând ceva pe net. Iată ce ne spune wikipedia. Belogradchik (bulgară Белоградчик) este un oraș din nord-vestul Bulgariei în Regiunea Vidin. Belogradchik, care literalmente înseamnă „oraș mic alb” este situat la poalele Munților Balcani, la est de granița cu Serbia și la 50 de km sud de Dunăre. Orașul este unic și faimos pentru stâncile sale, Stâncile Belogradcik, care acoperă o suprafață de 90 de kilometri pătrați și ajung până la 200 de metri înălțime. 

Stâncile Belogradcik sunt unul dintre cele mai frumoase locuri văzute de noi vreodată. Iți dau impresia de o vale a dinozaurilor, rămășițele unei lumi maiestoase dispărute de multă vreme. Ne întrebăm cum de nu știe lumea de asemenea locuri.

Ne cazăm la Guest House & Bistro Castle Cottage. Ne deschide o femeie care vorbește la perfecție engleza. Aflăm că a lucrat 10 ani în Chicago, Illinois. Seara, înainte de culcare, stau în sufrageria comună din pensiune și mă uit împreună cu copilul cel mare la Peppa pig. Aud bătăi în ușă, iar în cameră se ivește un bărbat mare și nebărbierit cu un zâmbet uriaș pe față. Se înclină în fața mea aidoma călugărilor shaolin și îmi spune : "Good evening, sir!". Mă înclin și eu în fața lui și începem să vorbim. Îmi povestește că a lucrat ca atașat diplomatic la câteva ambasade din Orientul Mijlociu, iar eu îmi scot legitimația de serviciu și i-o arât spunându-i: "In Romania, I work for The Gouverment".  Mai îmi spune: "Trăiască România!" și bate din palme. Sunt foarte de treabă acești doi oameni, gazdele noastre. Pensiunea e cotată 9,5 pe booking, dar este un scor mult prea mare. Probbil 8 este un scor corect. Nu o să mă apuc acum să fac comentariu de trip advisor, pentru că nu acesta este scopul acestei scrieri.

Gazdele de la Guest House & Bistro Castle Cottage ne recomandă să mâncăm la Restaurant Pri Ivan. Acolo și mergem și suntem surprinși de eleganța locului. Un restaurant sârbesc pentru că ne aflăm aproape de Serbia. Cerem o пљескавица pe care o savurăm alături de o bere (sau două) Шуменско. Este foate bun totul, iar tortul întrece orice așteptare. La boxe se aud un fel manele bulgărești, o muzică ce nu ne displace. Într-un colț se află o chitară, iar copiii merg și zdrăngăne la ea. Plătim vreo 50 de leva cu tot cu bacșiș, apoi plecăm la culcare. A fost o zi plăcută și l-am sărbătorit cum se cuvine pe copilul cel mic.

Dimineață avem parte de un mic dejun interesant. Iaurt cu dulceață de zmeură alături. Cei mici câte o brioșă caldă, iar noi câte o plăcintă cu brânză. Discutăm politică cu gazdele noastre. În limba engleză. Ne luăm la revedere și plecăm de la guest house.

Mai mergem încă o dată să vedem stâncile. Absolut fantastic. Iar apoi autoturismul ne poartă mai departe, pe drumurile Bulgariei. Călătorim pentru a cunoaște oameni și locuri noi. Dar până atunci două poze din Belogradcik.



duminică, 12 martie 2017

Pascal Bruckner - Luni de fiere



 Țara autorului : Franța

Titlul original : Lunes de fiel

Anul publicării romanului : 1981

Ediția în limba română : Editura Trei

Număr de pagini : 237

Nota Nopți și Zile Blog : 3/5







"Eternitatea, domnule, a început pentru mine într-o seară de iulie în autobuzul 96 care face naveta între Montparnasse și Porte des Lilas.". Așa începe cartea, în care un bărbat întâlnește o tânără frumoasă care nu are bilet și o scapă de controlori, apoi fiind el nevoit să coboare fără de a putea schimba o vorbă cu femeia. O poveste în care timpul prezent este 1979 și ne aflăm pe un vas de croazieră ce merge către Istanbul, unde un cuplu de tineri francezi aflați în drum spre India dă peste un alt cuplu extrrem de ciudat care le va schimba viața la 180 de grade. Nu e o carte pentru toată lumea și nu oricine o poate aprecia la adevărata valoare dându-i un 5/5. E un roman cult, e o carte bolnavă pe care doar inițiații o pot gusta din plin. E o carte despre dragoste și ură, despre sentimente și despre cupluri. Pascal Bruckner e pretențios în stil și folosește numai și numai procedee artistice în povestirea celor întâmplate. De multe ori sunt destul de aiurea metaforele folosite, de exeplu se referă la pizdă prin termenul "rana cea gingașă". Coperta cărții parcă prefigurează bolnăviciunea din interior. Niciun japonez pe care l-am citit nu a scris atât de bolnăvicios precum acest francez. Să spunem doar că romanul conține scene în care bărbatul simte o plăcere deosebită când femeia se pișă și se cacă pe el. La propriu, nu la figurat. Dar probabil că asta e artă pentru unii și scriitorul așa vrut să arate o iubire trăită la maxim, ceva dus la extrem. Final interesant și neașteptat. Romanul nu este rău, doar că nu e genul meu. Eu îmi doresc să citesc despre satele din stepele URSS, despre oameni înțelepți, despre lucruri plăcute, nicidecum despre psihopați răzbunători. Prea multă boală psihică în cartea asta, dar în rest e ok.

marți, 7 martie 2017

La evenimente

Sunt la botez. Lumea dansează, eu stau la masă și beau Riesling de Jidvei, o sticlă întreagă. După ce în prealabil am băut două Martini albe. Nu-mi place să dansez și nu vreau să o fac doar de complezență. Nici măcar nu știu să dansez și mi se pare penibil doar să mă bâțâi aiurea. Nu-mi place nici muzica pe care o aud. Continui să beau singur vin. Nevasta îmi spune: "Ești morocănos. Nu degeaba ți se zice Moșu.". Verișoara îmi spune: "Dar ție îți și place să fii morocănos.". Tata îmi spune: "Martini e băutură de cucoane.". Eufrosin îmi spune: "Ție nu îți place băutura, o bei numai ca pretext la mâncare.". Fata din parc îmi spune: "Dansul este un pretext pentru a pipăi o fată și de a fenta rigorile societății.". Tânărul Stăpân îmi spune: "Femeia trebuie să fie frumoasă și între genunchi și glezne, dacă are acolo picioarele groase nu e bună.".

Mă uit cu tristețe la nevastă'mea care a ajuns să danseze cu mâinile pe sus la piesa N&D, "Haide vino înapoi, ca să fim iar amândoi...". Doar piese din astea au fost toată seara. Nu sunt un cunoscător al muzicii, dar melodiile astea mi se par lipsite de frumusețe. Dar totuși astea plac oamenilor la botezuri și nunți. Eu aș include obligatoriu piesa Soldier of Fortune în playlistul acestor evenimente. Să se emoționeze bătrânii la versuri gen "But I feel I'm growing older/And the songs that I have sung/Echo in the distance/Like the sound/Of a windmill going round".

La botezul copiilor mei am facut o listă ce conținea printre altele The Rolling Stones - Laugh, I Nearly Died, Dire Straits -Single Handed Sailor, The Smiths - Pretty Girls Make Graves, Charles Aznavour - Pour Faire Une Jam, Bruce Springsteen-I'm on fire, Jimi Hendrix -Up From The Skies. Sigur că nu a fost apreciată. Eufrosin, cunoscător al muzicii, dar și al psihologiei umane, mi-a recomandat următoarele titluri, pe care nici el nu le-ar asculta în veci, dar spre deosebire de mine știe că nu trebuie să impună societății propriile lui păreri de nebun: Ana Lesko - Anycka Maya, Giorgos Alkaios- Sagapao, Boney M - Ma Baker, Shakira - Whenever-wherever, O-Zone - Dragostea Din Tei, Azucar Moreno - Solo se vive una vez.

La fel este și cu mâncarea la evenimente. Ați mâncat vreodată altceva în afară de gustări (roșie cu vinete, brânză de vaci pe ardei, cașcaval tăiat fantezist, felii de salam, icre pe o bucățică de pâine, castravete feliat), sarmale cu mămăligă, pește pane, friptură de porc și pui, cartofi și salată de varză? Fix așa au arătat din punct de vedere gastronomic botezurile copiilor mei, fix așa au arătat toate botezurile sau nunțile la care am participat. După cununia civilă pe care am făcut-o împreună cu scumpa mea nevastă am zis să facem o masă mai interesantă, la restaurant. Am dat salată cu creveți și rucola, o ciupercă caldă cu cașcaval în oala de lut, un orez basmati, o friptură dar așezată mai minimalist în farfurie și preparată mai special, nu grill obișnuit. Sigur că ăștia mai bătrâni au strâmbat din nas.

Omul se simte bine în zona lui de confort, îi este greu dacă-l scoți din ceea ce știe, din cele cu care a fost învățat și obișnuit. Așa sunt și eu, care stau la masă și privesc la cei care dansează, bând vin și gândindu-mă la momentul în care voi face o poveste pentru blog din toate astea. Așa sunt și ei care privesc la mine ca la un gras morocănos. yo3 îmi spune: "E loc pentru toată lumea, nene Gabi.".

marți, 28 februarie 2017

Tester la McDonald's

La ușa McDonald's-ului mă contactează o fată tânără și mă întreabă dacă doresc să particip la un sondaj în calitate de tester. Trebuie să gust un produs nou, să-mi dau cu părerea, să răspund la unele întrebări. Femeia este atrăgătoare, este școlită, vorbește frumos, așa că accept invitația. Până la urmă româncele tinere nu sunt doar cele care vorbesc cu accent de mahala la telefon în tramvai. Ne așezăm față în față la o masă din restaurant și începe sondajul. Cât de des mănânc la Mc? Dar la Pizza Hut? (nu știu ce relevanță are Pizza Hut în povestea asta). Dar la restaurantul asiatic? Dar la un restaurant normal? Îmi arată apoi o poză cu un produs și mă întreabă dacă e atrăgător. Nu mi se pare atrăgător deloc și îi spun asta, par niște pufuleți bej închis. Apoi vine momentul gustării. Nu știu ce voi gusta, fata dă comandă la bucătărie de "produsul roșu". Până este gata produsul ne uităm unul la altul, fără să mai spunem nimic. Fata zâmbește așa de complezență și zâmbesc și eu. Ce-ai putea discuta cu un necunoscut în momentele astea moarte? După vreo 4 minute mi se aduce o punguță și mi se cere părerea despre ambalaj. Apoi sunt invitat să gust produsul. Punctul culminant. Ce se află în punguță? Un crenwurst ordinar băgat într-un înveliș pane. Patru bucățele de circa 6 cm lungime. Îmi exprim dezgustul față de acest produs și îi spun că nu are ce căuta în meniu vreodată. Chiar este prost, mezel de slabă calitate băgat într-o panadă dubioasă. Mănânc doar o bucată din cele 4. Îi spun femeii să se limiteze la burgeri, nici ăia nu sunt un simbol al mâncării de calitate, dar măcar nu mănânci mezel prăjit. Se sfârșește testul. Îmi mulțumește și îmi oferă un Big Mac gratuit. Mă bucur și eu, asemenea pensionarilor care primesc de la partid o pungă de orez. What do they call a Big Mac in Paris?

duminică, 26 februarie 2017

Henning Mankell - Câinii din Riga



 Țara autorului : Suedia

Titlul original : Hundarna i Riga

Anul publicării romanului : 1992

Ediția în limba română : RAO, Seria Inspectorul Wallander

Număr de pagini : 344

Nota Nopți și Zile Blog : 3/5






Într-o seară de ianuarie mă întorceam din celebra stațiune Cheia către București și am oprit la benzinăria OMV de pe DN1, din dreptul localității Corbeanca. E o tradiție să oprim aici, nu neapărat pentru a alimenta cu carburant, ci ca un ultim popas înainte de a da din nou nasul cu mizeria urbană. Mai bem un suc, câteodată am mai și luat o gustare, ne mai uităm prin rafturile cu produse. Se vând și cărți în această benzinărie. Mi-a căzut ochii pe un titlu, "Câinii din Riga". Cum am vizitat mai demult capitala letonă îi arăt nevestei titlul, să ne mai amintim și noi. Apoi pun cartea la loc și ma uit la secțiunea de muzică din benzinărie, după care ies și mă duc la mașină. Se întoarce și nevasta și constat că mi-a făcut o surpriză, cumpărându-mi cartea. Super!

M-am bucurat foarte mult să găsesc locuri cunoscute din Riga în această carte, un roman polițist cu intrigă destul de interesantă. De exemplu Inspectorul Kurt Wallander își petrece câteva nopți la Hotelul Latvia, celebrul turn cu 26 de etaje din centrul Rigăi. Ia masa la restaurantul de la parter, unde am mâncat și eu. Acțiunea cărții se petrece în 1991, într-o Letonie sovietizată, în vremurile când am vizitat eu Riga, Letonia era deja o țară capitalistă. În prezent Hotelul face parte din lanțul Radisson Blu. Inspectorul Wallander este mirat de prețurile ieftine de la restaurant (bine, el venea și din Suedia și e normal să aibă putere de cumpărare), eu am dat 15 euro pe un prânz normal și o bere Ceșu de 0,5 la draft.

Henning Mankell a scris cam vreo 10 cărți ce-l au în centru pe Inspectorul Wallander, la noi văd ca s-au publicat deocamdată doar două. Aceasta este a doua din serie. Mi-a plăcut și la următoarea vizită la benzinărie mi-am achiziționat și primul volum. Inspectorul lucrează într-un mic orășel, cam la vreo 50 km de Malmo și se confruntă cu tot felul de cazuri speciale. În această carte este vorba despre găsirea unei bărci cu cadavrele a doi bărbați. Barca ajunge din apele internaționale pe coasta suedeză, iar Wallander este însărcinat cu rezolvarea cazului. O intrigă întortocheată, jocuri de putere la nivel înalt, o poveste ce se complică din ce în ce mai mult. Nu este un roman polițist clasic, gen cele cu Hercule Poirot, ci mai degrabă o carte de acțiune. Nu e genul meu să citesc astfel de cărți, însă asta mi-a plăcut, nu atât prin deslușirea crimei, ci prin povestea care înconjoară personajul principal și bineînțeles prin faptul că mi-a amintit de Letonia. Sper să avem parte și de alte publicări din serie.

joi, 23 februarie 2017

Unde sunt femeile?

Merg să iau copilul de la grădiniță. Ieșim de la clasă și mergem pe holuri ca să-l îmbrac de plecare. În jurul nostru sunt alți copii alături de tații lor. Toți fac același lucru, își ajută copiii cu îmbrăcatul. Puține femei și doar bunicuțe respectabile. Unde sunt mamele? Rareori văd mame pe la grădiniță. Este puțin trecut de ora 17. "Hai puiule, la Mall să-ți iau încălțări de primăvară!". Mergem pe jos să facem mișcare, iar în jurul nostru e deja aglomerație de mașini pe șosea. Îi cumpăr niște ghete Reebok, măsura 32. Apoi mergem să mâncăm la ultimul etaj. Alegem Spartan, un souvlaki de purceluș. Luăm o singură porție și ne batem pe ea, copilul mâncând la fel de mult și repede ca mine. Apoi facem poștă o sticlă de Coca Cola la 0,5 și privim la oamenii din jur. La mese sunt exclusiv bărbați, singuri sau câte doi. Nici măcar o femeie. Unde sunt femeile? Unde sunt surorile, soțiile și mamele noastre? Afară e deja întuneric. Copilul mă anunță: "După seară vine noaptea.". În fața Mall-ului sunt deja ambuteaje de mașini. O luăm perpedes. În fața unui bloc de patru etaje discută două femei în vârstă: "Înainte era o modă să mergi la Berlin să mănânci.". Desigur nu se referă la capitala Germaniei, ci la celebrul restaurant bucureștean care în prezent nu mai există. Îmi amintesc de celebrele versuri: "Te duceam curvo-n Berlin, spărgeai sticlele de vin / Stai picior peste picior, de-mi venea să te omor.". Ajung acasă și e deja noapte de-a binelea. Vine și nevasta de la muncă. Acum îmi dau seama unde sunt femeile. Sunt la serviciu. În zilele noastre muncesc mai mult ca bărbații. Cunosc multe cupluri în care femeia câștigă mai mult ca bărbatul. Asta e societatea modernă. Am ajuns noi, bărbații, să ne îngrijim de copii, să o ardem aiurea prin mall-uri, în timp ce femeile noastre sunt la muncă. Bineînțeles că ghetele sunt prea mari, deși le-am probat la Mall. Nevasta mă admonestează la scenă deschisă. Mergem înapoi să le schimbăm. Luăm o pereche de Champion măsura 31 și de data asta sunt perfecte. Între timp au apărut și femeile în Mall.

joi, 16 februarie 2017

Fight Club pe înțelesul tuturor

Totul a început când ascultam Pixies-Vamos. Tânărul Stăpân a spus că asta e o piesă pentru Eufrosin, iar yo3 a spus : "Cine sunt ăștia, nene Gabriele?". Iar eu i-am spus lui yo3 că sunt Pixies și poate cunoaște de la ei piesa "Where is my mind?", care apare la sfârșitul filmului Fight Club. yo3 nu văzuse această peliculă, așa că m-am oferit să i-o aduc eu, dar Tânărul Stăpân a zis: "Nu înțelege yo3 d'astea, el nu a lucrat în viața lui la patron. Adu-i mai bine un film sovietic.". A doua zi i-am adus lui yo3 Fight Club, l-a urmărit foarte plictisit, pe la jumătate a întrebat: "Ce mi-ai adus asta? Să văd cum se bat ăștia?", iar la final mi-a spus că nu a înțeles mare lucru. Pentru yo3 și pentru alții ca el m-am gândit să explic ce se întâmplă în filmul Fight Club. Mărturisesc că l-am văzut de 8-9 ori și parcă de fiecare dată am mai observat o chestie nouă. Nu e un film ușor, desigur. Am citit și romanul care a stat la baza filmului. Urmează material cu SPOILER ALERT!

Avem personajul principal care suferă de insomnie. Se duce la doctor și se plânge de problema lui, însă doctorul îi spune că nu se moare din asta și dacă vrea să vadă probleme cu adevărat grave să meargă la cercurile oamenilor cu diverse maladii. Astfel personajul nostru ajunge la grupul oamenilor cu cancer testicular (unde îl întâlnește pe Bob care are "țâțe de câțea", jucat de cunoscutul interpret de muzică Meat Loaf), dupa care trece în revistă tot felul de cercuri cu boli periculoase din cele mai diverse gen leucemie. La aceste cercuri el este singurul sănătos, dar se preface bolnav, empatizează cu cei de acolo, plânge alături de ei și se simte foarte bine făcând asta. Îi dispare insomnia și doarme foarte bine, totul datorită acestor cercuri unde merge și se descarcă. La unul dintre cercuri o întâlnește pe Marla (yo3 a spus că-i place de Marla), care la fel ca și el, e o nebună care merge la aceste cercuri fără să fie bolnavă. Din momentul în care o întâlnește pe Marla, cercurile își pierd farmecul pentru personajul nostru, insomnia îi revine.

Omul lucrează la o companie de asigurări auto și călătorește mult prin delegații. Merge cu avionul. Într-o astfel de delegație îl întâlnește pe Tyler Durden. Tyler face săpun, dar îi vorbește și despre tot felul de explozibili făcuți în casă. Au valize la fel. Când să plece din aeroport personajul nu-și găsește bagajul. Un om de la aeroport îi spune că a fost reținut pentru control că e posibil să aibă explozibil în el, dar să nu-și facă probleme, că deobicei în astfel de cazuri este detectat un aparat electric de ras sau un dildo și că oricum nu controlează nimeni în amănunt. Personajul este destul de mirat.

Ajungând acasă după o delegație, omul nostru constată că apartamentul i-a sărit în aer și că nu mai are unde sta. Apelează la Tyler, se întâlnește cu el să bea o bere, iar când ies din bodegă, Tyler îi spune să-l lovească cât de tare poate. Cei doi încep să-și care pumni, iar într-un final se opresc și sunt cât se poate de mulțumiți. Asta e pentru ei ceva reconfortant, prin bătaie își consumă toate energiile negative. Se simt fericiți și împart o bere, spunând că mai trebuie să facă asta cândva. Apoi pleacă spre casa lui Tyler, o clădire mare în ruină.

Se pun bazele Fight Club-ului, oameni de pretutindeni sunt invitați să se bată cum au făcut-o ei prima oară. Prinde foarte bine clubul, oamenii vin și se bat, uitând astfel de viețile lor mizerabile, de șefi și targeturi, de neajunsurile de zi cu zi. La Fight Club se simt regi. Capătă încredere, iar apoi în viața de a doua zi sunt cu totul alții. Clubul capătă din ce în ce mai mulți adepți. În toate marile orașe.

La un moment dat sună Marla și spune că a luat o supradoză de pastile. Personajul nostru nu o bagă în seamă, însă Tyler ajunge acasă și găsește telefonul jos din furcă, cu Marla debitând tot felul de prostii. Vorbește cu ea și pleacă după ea, astfel ajungând să se combine cu Marla, spre supărarea și mirarea personajului principal, naratorul acestei povești. Tyler cu Marla fac sex într-un mod infernal, țipă amândoi ca apucații, iar naratorul nu poate dormi de strigătele lor.

Tyler și naratorul se bat în continuare cu mult succes la clubul lor de lupte, cel inițial. Lume din ce în ce mai multă. Tyler le dă invitaților o misiune: să pornească o bătaie cu cineva, dar la final să se lase învinși. Naratorul merge la birou la șeful lui, unde începe să-și care singur pumni, iar in momentul când vin gărzile îl găsesc pe narator în genunchi în fața șefului, implorându-l pe acesta să nu-l mai lovească. Câștigă astfel o grămadă de salarii compensatoare și alte chestii, fără să fie nevoie să mai meargă la muncă.

Se vorbește și despre job-urile lui Tyler. Pe lângă faptul că fabrică săpun, lucrează la un restaurant de lux, unde printre altele se pișă în mâncarea clienților. Mai lucrează și la un cinematograf, unde schimbă rolele de film (ni se spune că un film vine pe mai multe role). La schimbarea rolelor, în momentul îmbinării, Tyler recurge la o șmecherie și anume introduce o secvență care durează mai puțin de o secundă dintr-un film porno. Publicul din sală vede în timpul unui film, de exemplu, un penis uriaș dar nimeni nu realizează pe bune chestia asta. E ceva subliminal.

Între timp Tyler pune bazele proiectului Mayhem, prin care vrea să răstoarne ordinea mondială, să omoare toate băncile și corporațile, să șteargă toate datoriile. Se folosește de membri Fight Club. Acum toți lucrează la Mayhem Project. Dar nu și naratorul, care se pare a fost uitat de Tyler. Sunt înrolați tot mai mulți membri, iar vechea lor casă dărăpănată devine o adevărată cazarmă. Peste tot numai oameni dedicați proiectului Mayhem, iar naratorul se simte din ce în ce mai stingher. La un moment dat Tyler dispare. Într-o misiune a proiectului Mayhem este ucis Bob, iar naratorul își pune tot mai multe întrebări despre proiect. Pleacă să-l caute pe Tyler, dar se pare că este mereu cu un pas în urma acestuia. Merge prin tot felul de orașe, însă Tyler tocmai plecase, însă lumea îl recunoaște pe narator, unii ii fac cu ochiul etc.

Acum intervine punctul culminant al filmului. Tot căutându-l pe Tyler, naratorul realizează că el este Tyler, că de fapt Tyler este un personaj imaginar, doar o creație a nebuniei lui. De fapt el și-a aruncat apartamentul în aer, s-a bătut singur, a pus singur bazele Fight Clubului și a proiectului Mayhem...și desigur a făcut sex cu Marla de nenumărate ori.
Merge la secția de poliție pentru a denunța proiectul Mayhem, le spune exact polițiștilor că vor fi aruncate în aer anumite clădiri, sedii de firme și bănci, în încercarea de răsturnare a ordinii mondiale. Dar, surpriză, surpriză, polițiștii sunt și ei participanți la proiectul Mayhem. Caracatița s-a întins peste tot. Naratorul (sub formă de Tyler) i-a anunțat că e posibil ca el să vină la ei și să denunțe, așa că polițiștii nu iau în serios.

Scena de final este extraordinară, cu siguranță printre cele mai bune scene din istoria cinematografiei, cu naratorul care se împușcă în gură pentru a scăpa de Tyler, cu Marla care vine lângă el și privesc amândoi la zgârie-norii dinamitați, privesc la sfârșitul lumii actuale.

Cam asta este acțiunea filmului. Nu este un film cu bătăi, așa cum se crede, ci are numeroase implicații psihologice și filozofice, iar recomandarea mea este vizionarea filmului pentru a doua, a treia oară. De câte ori este nevoie. Iar apoi, înțelese unele chestii, filmul se va revedea din plăcere.

Cine dorește să mai adauge chestii despre film, este liber să o facă.

vineri, 10 februarie 2017

Ciocolată, nestemate și țevi înfundate

 de ciuc
Check in, somn, trezit la 5 douăzeci. Mâncat, spălat, cei doi rucsaci sunt gata, Uber, aeroport. Zbor. Frankfurt. Ajut o româncă din avion să care niște colete destul de mari. Ii dau fără ezitare 2 euro să își ia două cărucioare, fără speranța de a-i vedea înapoi. Fata era nedusă prin lume, prima dată cu avionul, prima dată în țări străine. Gen, venise cu lei să îi schimbe aici. Avea și o sută de euro până mâine seară cu care vroia să-și cumpere ciocolată. Câtă ciocolată poți să îți cumperi cu o sută de euro? Îmi restituie cei doi euro sub forma clasicului espresso de pe Frankfurt, care e mai ieftin decât pe OTP fapt care mă fascinează în continuare. Autobuz, Darmstadt, serviciu. Zece minute istovitoare de muncă, 6 ore istovitoare de plictiseală cruntă. Deci bere. Avem cvorum, mergem la barul cu cele mai bune chelnerițe din Suedhessen, în care românca e pe locul 2 sau 3, dacă e posibil așa ceva. În rest TOȚI clienții sunt bărbați și super dubioși. Pe bune. Nu degeaba am refuzat eu să merg acolo un an jumate. Ziceam că e un bar în care vin numai camionagii. Asta, până recent, cînd au fost descoperite nestematele. Cu ceva timp în urmă, într-o stație de tramvai, întâlnisem întâmplător o tipă româncă ce îmi spusese că lucrează acolo. 5.5 beri mai târziu. Plecăm, stație, tramvaiul de și 12. Care nu mai vine. La si 20 plec, îi las însă rucsacul mic lui Radu că stă taman după colț, și să nu mă car cu ambele. Intru într-un gang să mă piș, că nu mai puteam, cînd un tânăr neamț îmi cere 11 euro. Nu știu exact ce îmi debitează, dar îi zic că dacă vrea bani, eu nu îi dau. 11 euro? Foarte exact, la ce i-or fi trebuit. Îmi mulțumește – nu am inteles de ce – și pleacă și, dintr-un motiv neînțeles, mă piș cu mai mare satisfacție. Whatever, când ies de acolo trece tramvaiul de și 12. Era cam și 24. Jur că nu mai plătesc un euro măcar RATB-ului lor și plec, ajung imediat în centru. Mă zgârcesc la taxi și stau să aștept următorul tramvai. 17 minute, tramvai, ajung. Încă puțin si ajung în fața casei. Constat cu stupoare că cheile sunt în rucsacul mic. Rămas la Radu. Baterie la telefon nu mai am, iar cea de rezervă este în rucscacul mic. Nu că aș fi avut ce face cu ea, dar merită menționat. E prea târziu să mai sun la Dl. Beck iar Vecina de la Merck îmi înapoiase cheia de backup fix înainte să plec în România. Am impresia că pe ei îi ard cheile altor oameni. A ținut morțiș să mi-o dea înapoi după ce eu am facut pe dracu în patru să rămană la ea cît mai mult timp, fix pentru situații d-astea. Și nici măcar nu fusese un date, ci o întâlnire „friendshipwise” (termenul ăsta l-a scornit ea), de parcă de prieteni din Darmstadt aveam eu nevoie. La București am de câțiva ani setul de chei de rezervă al vecinilor de deasupra. Acu’ sincer, nu știu dacă aș fi sunat în miez de noapte la biata fată la ușă, dar măcar aș fi avut opțiunea. Mi-am permis, însă, să îmi fac în cap câteva filme. Toate cu happy-end. Atât pentru mine, cât și pentru ea. În fine… Șah mat. Plec spre Radu, opresc un taxi. „Darmstadt Mitte und zurück”, îi zic taximetristului. Turc, evident. Îi și povestesc amuzat situația. La Radu sun la telefon și interfon (da, șoferul avea încărcător). Sun mult. Într-un final îmi răspunde… se juca și era cu căștile pe urechi; îi zic ce și cum, ne amuzăm copios și coboară cu rucsacul. Ne mai amuzăm odată copios. Cheile sunt acolo. Fug – contorul de la taxi merge în continuare. Taxi înapoi. Prostia mă costă 35 de euro. Oare câtă ciocolată poți lua de 35 de euro? Evident, cu 65 de euro mai puțin decât ai putea lua cu 100. În casă miroase oribil de la țevi. În clădirea asta sunt probleme majore pe instalație. Categoric, sunt niște țevi care trebuie desfundate cum se cuvine. Îi mulțumesc lui Ciuc de acum 10 zile că mi-a lăsat o bere in frigider, fie ea și la 0,33. Nu o beau, mă culc direct.
                                                               DARMSTADT, 7 februarie 2017

miercuri, 8 februarie 2017

Irfan Orga - Portretul unei familii turcești



 Țara autorului : Turcia

Titlul original : Portrait of a Turkish Family

Anul publicării : 1950

Ediția în limba română : Polirom, colecția eseuri & confesiuni

Număr de pagini : 450

Nota Nopți și Zile Blog : 4/5





 
O autobiografie. Copilăria și tinerețea unui turc născut într-o familie bogată, care apoi, în urma Primului Război Mondial, sărăcește și decade. O incursiune în Istanbulul de la începutul secolului trecut, o privire asupra Turciei de altă dată, o lecție de istorie și povestea unui om. Nobili în vremea ultimilor sultani, iar apoi nobili decăzuți spre oameni de rând în noua republică a lui Mustafa Kemal. Irfan Orga a trecut prin multe și deși omul doar își povestește viața, parcă am avut în față un roman, a dat senzația că întâmplările sunt ficțiune. Foarte plăcut stilul. Sincer, trist, melancolic. Cartea se încheie cu câteva pagini ale fiului autorului care vin ca o completare și aflăm de ce autobiografia este scrisă în limba engleză și ce s-a mai întâmplat după anul 1940 care este punctul final al cărții lui Irfan Orga. Mi-a plăcut. Să mai spunem că oamenii ăștia beau vin la fiecare cină și pe când erau bogați și când au sărăcit. Ciudat pentru niște musulmani. Oare ce vin beau ei?

luni, 6 februarie 2017

Bufnița moartă

Am găsit o bufniță moartă în zăpadă. Am emis mai multe teorii. Copiii au spus că poate a mușcat-o vulpea de aripă, ori poate a împuns-o cerbul cu coarnele. Noi, adulții, credem că s-a lovit de un stâlp de înaltă tensiune. În gheară are un șoricel. Adormiți amândoi întru vecie, vânător și victimă, egali în fața morții. Așa suntem și noi oamenii. Nu ne alegem cu nimic din viața asta. Sfârșim putrezind pe te miri unde.


joi, 26 ianuarie 2017

Fotbal european

În hypermarketul Cora la cumpărături, alături de nevastă și copii. Cumpărăm câteva lucrușoare pentru nepoțica noastră nou-născută. La un moment dat ajung la raionul de hi-tech unde văd instalată o consolă PS4 la un televizor, pentru publicitate și demonstrație. Un băiat de 11-12 ani se juca Fifa17 sub privirile încântate ale tatălui său, un venerabil domn cu chelie și ochelari. Unul dintre controlere era liber așa că pun mâna pe el și-i spun băiatului: "Hai să jucăm la dublu!". Acesta pare deosebit de încântat. El îi alege pe Barcelona, eu îi iau pe Liverpool. Pare să-i știe pe toți jucătorii, spunându-le numele înainte să primească balonul, iar apoi îndemnându-i să presteze un joc bun. "Hai Jordi Alba! Hai Messi! Dă-i!". Băiatul este încurajat și de tatăl său, care-l îndeamnă să verticalizeze și să tragă la poartă. Eu îmi fac jocul și la o ieșire neinspirată a lui ter Stegen, BANG!, gol Daniel Sturridge. De aici jocul decurge într-o singură direcție, iar ocazile se succed la poarta catalanilor. Se termină 2-0 pentru cormorani, dar este un scor mincinos, se putea termina și 8-0. La sfârșitul jocului băiatul pleacă ochii rușinat, iar părintele său îmi strânge mâna și mă felicită. M-am simțit foarte mândru că am bătut un puști la Fifa17.

vineri, 20 ianuarie 2017

Mese prin Mall-uri

Ați fost vreodată în ParkLake Shopping Center? E musai să mergeți la toaletele de la etajul 1. Parcă pătrunzi într-o oază, peste tot verdeață, un concept unic, modernism și bun gust. Câteodată departamentul nostru își desfășoară activitatea pe teren, așa că împreună cu colegul yo3 am descins la o locație (adică chirie?) în apropiere de acest nou centru comercial. În pauza de masă l-am întrebat pe yo3 dacă vine să servească masa cu mine la Mall, dar el mi-a zis: "Nene Gabi, eu nu sunt chelner. Du-te tu!". M-am dus și în căutarea unui fast-food unde să mănânc cu 20 de lei am găsit K-Grill, un local cu bucătărie la vedere. Combo shawerma (adică o shawerma, o porție de cartofi și un Pepsi Cola la 0,25 sticlă de sticlă) fix 20 de lei. Interesant că shawerma nu se prepară în mod clasic (ca la Dristor de exemplu), ci carnea din lipie este friptă pe plită și asezonată cu un sos interesant pe bază de usturoi. Totul făcut pe loc în fața ta. Am stat pe un scaun înalt de bar și am privit la cele două femei în vârstă de 45 cum preparau mâncarea. Mă gândesc la cum și-au consumat tinerețea de acum au ajuns să prepare shawerme într-un local libanez (cred că e libanez, din ce am deslușit pe net). Bună mâncarea, chiar a fost o surpriză plăcută. Recomand acest local. Sunt de succes, nu ca moldovenii despre care am scris mai demult.

Lângă mine se așează un băiat de 12 ani și un bărbat de 42. Băiatul cere un meniu de la Oro Toro, iar bărbatul spune că merge să-și ia niște mici cu cartofi prăjiți. Vorbește deosebit de mieros cu copilul. Sunt și eu părinte și mă gândesc că felul în care vorbește cu copilul e din cauză că: 1.e divorțat de nevastă și își vede copilul foarte rar, iar atunci îi face toate poftele prin Mall-uri ; 2.e pedofil. Vreau să-i urmăresc și să sun la Poliție dacă e cazul, dar tocmai atunci sună Tânărul Stăpân. Nu știți cine e Tânărul Stăpân? Eufrosin îl numea Șeful din Umbră, Machiavelli, Sfântul Irlandez, Meșterică, Oficialul. Acum i se spune simplu: Tânărul Stăpân. Am lăsat mâncarea pe tavă, i-am lăsat pe cei doi cu mâncarea și vorbele lor și am răspuns la telefon Tânărului Stăpân care m-a înștiințat că trebuie să semnez urgent niște acte importante.

L-am luat în glumă pe Tânărul Stăpân și după terminarea treburilor mi-am luat la revedere de la yo3 și am plecat să iau copilul de la grădiniță. Chiar când îl îmbrăcam de plecare sună iar Tânărul Stăpân și se simțea din vocea lui că e congestionat la față de atâția nervi. "Unde ești? Trimit o mașină după tine să te ia!".  Îi transmit coordonatele GPS, iar în 15 minute, lângă mine și fiul meu cel mare oprește impetuoasa ГАЗ-М20 Победа a Unchiului. Cătălin la volan, iar în dreapta sa Tânărul Stăpân, care atunci când dăm să ne urcăm în mașină, urlă la noi: "Descălțați-vă! Doar nu o să intrați cu toată zăpada asta în mașina Unchiului!". Ne întinde o pungă de 0,35 lei de la Mega Image în care ne punem încălțările Quechua, iar apoi  doar în ciorapi ne urcăm în mașină. Eu și fiul meu, pe generoasa banchetă din spate. Tânărul Stăpân ordonă șoferului să pornească, iar mie îmi întinde o mapă cu actele ce trebuiesc semnate.

La Mega Mall ați fost vreodată? Este pe locul Uzinei Electroaparataj care pe vremea tovarășului Nicolae Ceaușescu avea 8000 de angajați. I know this because Tyler knows this. Ba nu,  știu asta pentru că am făcut de patru ori practica aici în timpul facultății și ne-a zis maistrul care se ocupă de noi. Ați văzut vreodată o pereche de Adidas Gazelle albaștri? Costă 410 lei. Asta și alte chestii am văzut la Mega Mall, până când am urcat la etajul 2 și m-am dus iar la K-Grill pentru, de data asta, o porție de kebab. Bun și asta. Foarte intim localul, cu piese gen "9 milioane de biciclete în Beijing". Poți să te gândești la o grămadă de chestii până îți aduce mâncarea, mai ales când ești singur la masă. Unii oameni consideră o rușine să mănânce singuri într-un loc public, dar mie mi se pare interesant. E ca în filmele americane. La două mese distanță de mine stăteau un bărbat și o femeie care aveau o dispută pe tema istoriei religiilor. De multă vreme n-am mai auzit o discuție așa de elevată. Dacă era Tânărul Stăpân cu mine sigur s-ar fi băgat în vorbă. Tânărul Stăpân poate discuta despre orice. Mi-a venit și mie mâncarea și de data asta am putut mânca liniștit pentru că nu a mai sunat nimeni. De asemenea nici când am fost la grădiniță după copil nu a mai sunat nimeni. Dar am mers pe jos acasă, pentru că n-a mai trimis nimeni mașina Unchiului după noi.

marți, 17 ianuarie 2017

Toblerone

Ieri colegul meu de birou, Cătălin, și-a cumpărat o ciocolată Toblerone. Mi-a fost rușine să-i cer o bucățică, așa că mai pe seară, după ce am luat copilul de la grădiniță, m-am oprit la un Mega Image și am cumpărat o întreagă ciocolată Toblerone. Prima oară am mâncat Toblerone pe la mijlocul anilor '80, adusă de afară de unchiu' Ticu care era șofer de TIR pe curse internaționale. Mi se părea ceva divin, un gust foarte special. Toblerone-ul de acuma mi s-a părut o ciocolată ordinară, nimic din gustul de altă dată. Oare e așa pentru că acum totul se face în mod industrial? Oare e așa pentru că e un Toblerone făcut pentru Eastern Europe? Costă sub 1 euro și scrie pe el că e produs în Elveția, iar în Elveția lumea spune că totul e scump, deci ce ciocolată pot scoate ei la sub 1 euro? Oare e așa pentru că acum mâncăm ciocolată des și nu mai apreciem gustul ca pe vremuri? Mi-am amintit de o caricatură a celebrului Mihai Stănescu. Un băiețel împreună cu tatăl său în fața unui SHOP (magazinele la care se vindea pe valută înainte de '89 și la care omul de rând nu avea acces). Băiețelul spune: "Tati, uite, au Toblerone!", la care tatăl uitându-se către o pubelă de gunoi aflată în apropiere spune: "Se zice tomberon".

duminică, 15 ianuarie 2017

Yu Hua - În viață


Țara autorului : China

Titlul original : Huozhe

Anul publicării romanului : 1993

Ediția în limba română : Humanitas, colecția Raftul Denisei

Număr de pagini : 219

Nota Nopți și Zile Blog : 4/5








Le Monde spune că Yu Hua este un Hemingway chinez. Blogul Nopți și Zile spune că mai degrabă Yu Hua este o minunată combinație între Bohumil Hrabal și Cinghiz Aitmatov. Cartea chinezului începe într-un mod cât se poate de fericit și se termină lăsând cititorul în lacrimi, iar ceea ce-l face să nu plângă prea tare este faptul că scriitorul vorbește degajat despre toată această tragedie. China rurală și personajul Fugui care ne povestește viața lui, aproximativ 50 de ani începând cu vremurile de apus ale Imperiului, continuând cu colectivizarea, China lui Mao și până aproape de China modernă din zilele noastre. Tristețe multă în carte, dar cine dă un ban pe viața unui chinez când sunt atâtea miliarde? Frumos de tot scrie Yu Hua și m-a emoționat mai mult decât Mo Yan în cele 5-6 cărți pe care le-am citit. Citești și te gândești câtă mâncare arunci la gunoi, iar chinezii erau în sărbătoare când mâncau zeamă de orez. Citești și îndrăgești aceste personaje care râd cu gura până la urechi, ca în secunda următoare să plângă în hohote. Citești și te amuzi la unele faze antologice, ca de pilda aceasta: "Când eram tânăr îmi plăcea să mănânc, să beau, să merg la curve și la jocurile de noroc, și m-am destrăbălat cât am putut. Bordelul la care mă duceam se chema casa frumoaselor, și era o curvă grasă care îmi plăcea mult. Când mergea, bucile mari i se legănau în sus și-n jos, de parcă erau lampioanele agățate la poarta bordelului, și când eram peste ea în pat și ea mai mișca din cand în când sub mine, mi se părea că dorm pe o barcă care se clatină pe valuri. O puneam adesea să mă care în spate prin oraș, și-o călăream așa cum călărești o iapă. Socru-meu, Chen, negustorul de orez, stătea în spatele tejghelei, îmbrăcat în haine negre de mătase. De câte ori treceam prin fața prăvăliei lui, o trăgeam pe curvă de păr să se oprească, îmi scoteam pălăria și-l salutam cu respect: Toate bune?".  O carte foarte bună și mi-ar plăcea să văd și ecranizarea ei, care am înțeles că a câștigat în 1994 Marele Premiu al juriului la Cannes (cine a luat în 1994 Palme d'Or?).  Abia aștept următoarea carte a lui Yu Hua, în curs de apariție la Editura Humanitas. Se numește "Cronica unui negustor de sânge".

duminică, 8 ianuarie 2017

Jun'ichirō Tanizaki - Jurnalul unui bătrân nebun


Țara autorului : Japonia

Titlul original : Futen Rojin Nikki

Anul publicării romanului : 1961

Ediția în limba română : Polirom, colecția Esențial

Număr de pagini : 234

Nota Nopți și Zile Blog : 4/5







 Junichiro Tanizaki a fost mare de tot, un monstru sacru al literaturii universale. Gândiți-vă că există un premiu de mare prestigiu cu numele său. În 1985 Premiul Tanizaki a fost cucerit de romanul "La capătul lumii și în țara aspră a minunilor", scris de Haruki Murakami. Dacă nu murea, în 1965, e posibil ca Tanizaki să fi fost premiat cu Nobel. Norocul lui Kawabata în 1968. Îmi doream de foarte multă vreme să-l citesc pe Tanizaki, așa că am început 2017 cu el, o carte scrisă la bătrânețe. O carte extrem de ciudată prin întâmplările descrise, un jurnal ținut de un bătrân de 77 de ani care este îndrăgostit de nora lui, o fostă dansatoare exotică. Ne aflăm ca perioadă undeva la apusul Japoniei tradiționale, într-un Tokyo descris în felul următor: "Cine e de vină pentru ce-a ajuns Tokyo acum - un oraș dezolant și haotic? Nu oare așa-zișii politicieni veniți de prin toate locurile, țărănoi cu pretenții, care habar n-au de frumusețea și farmecul orașului de demult? Nu ei sunt cei care au transformat încântătoarele canale de la Nihonbashi, Yoroibashi, Tsukijibashi sau Yanagibashi în șanțuri mizere pline de noroi și care habar n-au că în râul Sumida au înotat cândva pești de gheață?".  E perioada aia de trecere între Japonia care purta kimono și Japonia modernă pe care o știm din operele lui Ryu sau Haruki Murakami. Bătrânul Utsugi e atât de îndrăgostit de nora lui încât intră peste ea la duș, ori se bucură când aceasta îi prelinge din saliva sa în gură, un gest scârbos pentru noi europenii. Carte este scrisă simplu, dar evidențiază trăiri incredibile, frământări grave. Omul aflat față în față cu moartea și măcinat de o dragoste imposibilă. Foarte mulți termeni medicali, nume de medicamente, astfel încât presupun că lectura va fi un deliciu pentru doctori și farmaciști. E posibil să fi mărit nota cu jumătate de punct, dar am zis că nu dau jumătăți, plus că am rotunjit în plus și datorită numelui greu al scriitorului. Mi-a plăcut cartea și voi căuta și alte titluri de la Tanizaki.

miercuri, 4 ianuarie 2017

Tigăi

Deobicei în primele zile ale anului publicam un top 10 cărți citite în anul precedent, dar acum este impropriu să fac un top 10 din 18 cărți citite, așa că voi face la anul top 10 2016-2017, în speranța că voi citi mai mult în acest an. Voi începe anul prin a demasca o stratagemă a societății de consum. La benzinăria Petrom, când alimentezi cu carburant sau faci cumpărături din magazin, pentru fiecare 30 de lei cheltuiți primești un sticker pe care-l lipești pe un pliant. La 15 stickere lipite poți cumpăra o tigaie sau un crăticior. Acesta costă 30-35 lei pentru că ai 15 stickere, altfel, spun ei, ar costa 90-100 lei. De când a apărut promoția, am fost înnebunit să strâng puncte și să cumpăr cât mai multe tigăi. Dacă aș fi mers la magazin și aș fi găsit tigăile respective la prețul de 30 de lei (sau orice alt preț) nici prin cap nu mi-ar fi trecut să le cumpăr. Iată cum oameni iscusiți au găsit o excelentă strategie de vânzări și înrobesc cumpărătorul prin acest sistem, care pe deoparte te face să alimentezi de la aceeași benzinărie, iar pe de altă parte îți scoate bani suplimentari din buzunar pentru unele chestii pe care altfel nu le-ai cumpăra. Suntem sclavi moderni, avem tendința de a cumpăra tot ce este la reducere chit că nu ne este de folosință. Oameni în toată firea suntem ușor de păcălit și aruncăm aiurea cu banii. Eu deja mă gândesc la următoarele 15 stickere pentru încă o tigaie sau cratiță.